Gânduri nerostite

Viață imaginară

Trăiesc în mintea mea... Am atins punctul în care râd, conversez și mă împrietenesc cu alte persoane... doar in mintea mea. Am deja o imagine greu de schimbat iar de cate ori incerc sa fac un pas spre alții, am impresia că ei fac trei înapoi. Exista unele persoane cu care aș fi vrut să vorbesc mai mult, sa leg prietenii pe bune, și in putinele clipe în care privirile noastre se intersectează îmi dau seama că și ei ar fi vrut.
Înainte părea atât de simplu să trăiesc, sa îmi dau voie sa fiu fericita. Îmi amintesc cu exactitate ușurința cu care zâmbeam și îi făceam și pe alții să zâmbească. Simțeam în jurul meu atâta pozitivitate încât nu mai aveam nici măcar un fragment de ceas la dispoziție pentru a reflecta asupra imperfecțiunilor mele, asupra criticilor venite din partea unora care nu aveau nici cea mai mica idee cum e sa te simți blocat într-un corp pe care îl respingi.
A fost frumos cat a durat, apoi, ca printr-un joc neserios, oamenii pe care cândva ii simțeam la suflet au fost roși de invidie până când s-au lovit cu fața de asfalt. S-au lovit cu fața de asfalt până când li s-au spart falsele măști care mă protejau de cruntul adevăr. S-au spart și au căzut ciob cu ciob, au căzut cioburi până când acele figuri mi s-au arătat în varianta lor reală. Aceea a fost ziua în care mi-am pierdut spiritul.
Acum îmi este teama. M-am retras într-un colț al imaginației mele iluzioniste, acolo unde amintirile mele bune sunt controlate cu o telecomanda din care pot apăsa un buton ce reda la infinit vremurile frumoase întipărite in memoria mea, dar mai mult de atât, mai am și opțiunea de a crea amintiri false, plăcute, pentru a uita de neputința mea de a mă schimba.