ʟᴇᴀᴠᴇ ᴏᴜᴛ ᴀʟʟ ᴛʜᴇ ʀᴇꜱᴛ | 2ᴍɪɴ

[0:02] But no one would listen

"Dar vreau."

Minho a râs sec, un zâmbet strâns trecându-i pe față. "Mereu spui asta, dar să nu crezi că nu te-am văzut plângând în fiecare seară."

Seungmin s-a încruntat — voia să îl contrazică. Dar nu greșea. Chiar și cu toate dățile în care Seungmin a spintecat adânc în corpurile celorlalte tributuri — fără ca măcar să ezite — făcea tot ce îi stătea în putere să se gândească la viețile pe care le-a luat și se forța să le rețină numele și fețele. Iar la finalul zilei plângea. Doar ca să își reamintească de umanitatea pe care o ține strâns.

"Dar asta nu înseamnă că nu vreau să vorbesc." Răspunde Seungmin, pe un ton discret. "Vreau doar să știu..."

Ochiul lui Minho strălucea cu o aură de nedescris, dar nu îi era străină lui Seungmin. (O aluzie — asupra eșecului propriu. Într-un minut, l-ar fi putut pierde pe Minho, iar asta îi provoca un țiuit puternic în urechi.)

"Lasă." Asta a fost tot ceea ce i-a răspuns. Încordarea vocii sale este suficientă pentru ca Seungmin să știe că nu vor ajunge nicăieri cu acea conversație.

Seungmin a expirat, dar asta nu i-a alinat sentimentul de neliniște de-a lungul nervilor, datorat usturimii adânci, din spatele ochilor.

"Povestește-mi." Spune Seungmin, în schimb. Ar prefera să asculte amintirile a ceea ce a fost cândva viața lui Minho, decât să își asculte propriile gânduri stranii.

A fost suficient să atragă un zâmbet pe fața lui Minho, dar încă era neschimbat — umbrit, întunecat și sumbru. Nimic nu va aduce înapoi zâmbetul care a capturat milioanele de inimi ale oamenilor din Capitoliu.

Lui Seungmin nu putea să îi pese mai puțin pe care îl primește — tot ce voia era el.

"Îți amintești de verișorul meu?" Întreabă Minho, având un aspect gânditor în singurul ochi rămas. "Copilul vecin."

A auzit despre el atât de multe, încât era greu să uite. "Cel care a furat toporul tatălui tău?"

"Da, el." Răspunde Minho. "L-a plăcut pe fiul seniorului său..."

S-au lăsat să se afunde în propria lume, după asta. Gândurile la Jocuri, la acel singur tribut rămas care se aventura prin jur, la lumea care îi privește — nu contau în lumea pe care și-au creat-o pentru ei înșiși.

Amintirile pe care Minho i le povestea erau prezente în mintea lui, având în vedere că petrecea ore ascultând. Și ar fi continuat, până când Creatorii ar fi considerat că e suficient. Chiar și așa, indiferent de ce se întâmpla, ar fi luat acele amintiri cu el, în locul celor pe care le avea când putea să numească un loc "acasă".

》》》》