ʟᴇᴀᴠᴇ ᴏᴜᴛ ᴀʟʟ ᴛʜᴇ ʀᴇꜱᴛ | 2ᴍɪɴ

[0:04] You were so scared

Vederea lui Seungmin se estompa în viziunile tehnicolore ale lui Minho.

Este aici, în brațele lui Seungmin. Arată cel mai bine când e așa; în lumina slabă a focului, unde doar Seungmin poate să îl vadă, deschis, vulnerabil. Ochiul său maro - sclipitor în lumina focului - era plin de oroare. Lăsa să i se prelingă pe piele picături de sânge care nu erau ale lui.

"Seungmin." Șoptește, în deschizătura gâtului lui Seungmin. "Îmi- îmi pare rău."

Minho nu a folosit niciodată altă armă care nu era toporul lui de luptă. Prefera să lucreze în modul lui, cât timp asculta rugăciunile și strigătele de ajutor. Era o armă care încheia suferința mai repede. Chiar și așa, privea toată teroarea prin care treceau ceilalți. O pedeapsă pe care el crede că trebuie să și-o impună.

Degetele lui tremurau pe cuțitul lui Seungmin, deci spre deosebire de siguranța și încrederea pe care le simțea atunci când își folosea toporul, Minho se simțea speriat și curajos, în același timp.

Prin materialul care îi acoperea locul în care trebuia să fie celălalt ochi, Seungmin a putut să vadă cum pânza subțire a materialului începe să se umezească. I-a prins cuțitul cu o mână acum vopsită în roșu, iar pe cealaltă a ridicat-o spre fața lui Minho, în timp ce lacrimile începeau să iasă pe rând.

A chicotit, sunând mai degrabă ca un murmur înfundat, decât orice altceva.

Slăbit, și-a întins mâna spre cea a lui. Minho era în stare de alertă. Și-a împreunat, fără să se gândească prea mult, mâna lui cu cea a lui Seungmin. Pe cealaltă, nu a ezitat să o apese adânc pe obrazul său; blândă și caldă, în ciuda tuturor lucurilor prin care Seungmin a trecut.

"O să fiu bine, Minho." Un gând sincer, mai mult decât orice. Seungmin avea încredere în fiecare cuvânt pe care îl spune și ura tremurul pe care l-a găsit în ochiul lui Minho. "Mă duc repede."

Minho și-a mușcat buzele, în acel mod inconștient, dificil, pe care îl face atunci când forțează o reținere asupra sa.

Sigur le place ceea ce văd. Când Minho - sau doar sufletul lui gol - va ieși din această Arenă, audiența o să fie entuziasmată. Scena aceasta o să îi miște până la lacrimi, vor iubi cel mai mic lucru.

Dar asta nu contează acum. Tot ce contează este Minho, în fața viziunii șterse a lui Seungmin. Și era frumos. El va fi singurul căruia Seungmin îi va permite să îl vadă așa.

Cu ultimele puteri, Seungmin i-a șters lacrimile, apoi a șoptit. "E ok să plângi - doar de data asta. E ok, Minho."

Minho, încăpățânat ca întotdeauna, a dat negativ din cap.

"Seungmin." Șoptește, privindu-l intens în ochi. "Seungmin, te iubesc." Cuvintele au ieșit ușor pe buzele lui Minho.

"Și eu te iubesc." A zâmbit, simțind doar o înțepătură slabă în coaste, de data aceasta. "Ne vedem mai târziu?"

Un râs a curs de la sine, în vocea lui Minho - crud, înțepat și răgușit. Suna mai mult ca un suspin înfundat.

Minho s-a apropiat, iar Seungmin s-a simțit în viață pentru ultima dată. Un sentiment străin, un gust străin, metalic, ceva combinat cu lacrimi și sânge.

Seungmin s-a bucurat de acel moment, la sunetul bătăilor inimii sale, la sunetul suspinelor lui Minho între sărut, la senzația buzelor moi, despărțite împotriva voinței lui, într-un final. Întregul moment era al lor.

Minho s-a îndepărtat cu un zâmbet pe față, iar Seungmin a avut ocazia să vadă din nou aceleași zâmbet din camera de antrenament.

》》》》