Jurnal de campanie

2.

          Ma aflam deja in a 13-a fila din poveste si privirea inca imi era goala, sufletul gol si mintea patata. Ma simteam tare rau si tare singura, eram printre atatea persoane care imi zambeau si imi urau "succes"-urile pe care mi le regretam in ultimii 2 ani. Atat trecusera de atunci, de la varsta cand aflasem ca am diabet. Trecuse prea mult timp si pierdusem prea multi oameni pe acel drum abrupt, pierdusem deja destule fragmente din mine, incepeam sa nu ma mai simt, eram un bloc de gheata si totusi singura propozitie pe care o repetam cu voce tare era " m-am obisnuit". Era ironia sortii...

    De atunci am inceput sa zambesc, in ciuda faptului, din ce in ce mai mult, incepusem sa prind aripi si viata cu ajutorul unei persoane importante, sau asa parea la acel moment. Era cel care ma facea sa simt ca totusi contez, imi acorda atentie si totusi m-a facut sa ma prabusesc cativa ani mai tarziu. Incepusem prin a-mi calcula mesele cu ajutorul lui,  zilele treceau mai repede si mai putin dureroase. Daca citesti asta, vei sti ca despre tine voi scrie... Am avut incredere, ma avantam in mii de zambete sincere si parca dansam in tandem potrivindu-ne dorul si suferinta. Impartaseam acelasi suflet pierdut si o iubeam indelung, fara a pune capat nebuniei . Si totusi nu am reusit sa realizez ce se intampla, nu am pus capat acelei greseli si am continuat sa ma afund in ape adanci fara a te alunga ... tot ceea ce voiam sa fac era mai placut cu tine, ceva inauntrul meu astepta mereu sa zambesti, sa inaintezi si sa speri la mai bine, totul pana cand am inceput sa simt acele imbratisari si atingeri ... sumbre, mature.

In acea noapte m-am infiorat, am inghetat simtind varful degetelor tale alunecand pe piciorul meu, urcau repejor pe coapsa mea in timp ce imi tineam respiratia, nu am avut curajul sa deschid ochii, nu am avut curajul sa tip la tine, nu am avut curajul sa plang, am preferat sa ma prefac adormita, am preferat sa ma urasc dupa, in timp ce te respingeam.