If I remember

Capitolul 11

Mayra's P.O.V.

Am spus tot ce aveam pe suflet. Tot. Lacrimile nu vor sa se opresca, iar eu tot le sterg cu maneca bluzei.

Ma uit la Alex care privea absent spre mine. Oare era mai bine daca nu ii spuneam? Se uita la inelul de logodna de pe degetul lui. Oare si-a amintit ceva? Sau nu? Mama, tata, va rog aveti grija de noi!

Incerc sa deschid gura si sa zic ceva, dar nu pot. Parca ceva ma opreste. Dar ce? Poate e frica de a primi un raspuns de genul: Nu mi-am amintit nimic. Imi adun toate puterile si strangand din ochi imi fac curaj sa vorbesc.

-Alex? Ti-ai aminit ceva? - il intreb, iar el isi ridica privirea spre mine.-

-Nu. - imi zice, iar eu simt cum intru in pamant cu tot cu fotoliu.-

-Nimic? - spun incercand sa imi opresc lacrimile care se imprastiau pe fata mea ca o cascada.-

-Nu am avut ce sa imi amintesc.- imi zice si un zambet ii apare in coltul gurii.-

-Cum?Ce vrea sa insemne asta?Nu am inteles.  Vorbesti de parca...de parca stiai! - spun ridicandu-ma repede de pe fotoliu, simtind cum adrenalina mi se scurge prin vene.-

Ma uitam la el. Zambea.Nu pot sa cred! Stia! 

-Stiai?De ce? De ce nu mi-ai spus? De ce m-ai facut sa imi aduc aminte toate lucrurile care mi-au sfasiat viata?! Cum ai putut?! - ii zic, iar el se ridica dar cand vrea sa ma ia in brate, fac un pas inapoi.-

-Mayra.-imi zice si se apropie iar de mine, dar ma dau in spate.-

-Cum ai putut sa imi faci asta?! Stiai cat de tare ma ranesc amintirile, dar totusi ai facut-o! De ce? De ce te-ai prefacut atata timp ca nu stii ce se intampla? - ii zic plangan , el stand si uitandu-se la mine cu o fata trista.-

M-a distrus! Dupa ce am stat atata timp singura si plangeam in fiecare seara timp de 4 ani si ceva, el nu mi-a spus nici macar: Mi-am adus aminte! Am stat zi de zi langa el! Nu l-am lasat niciodata la greu, iar el...el ce face? Isi bate joc de mine?! 

-La naiba! Zi-mi de ce te-ai prefacut! De ce ti-ai batut joc de sufletul meu, care apropo e distrus de 4 ani si ceva?!- ii zic si dau cu pumnii in el, dar el imi prinde brusc mainile si ma opreste.-

-Mi-am adus de tine, de mine, de noi cu o seara inainte de examinarea de la spital, atunci cand tu nu ai venit la centu findca erai la spital. Chiar credeai ca ma vor lasa sa plec doar pentru ca am trecut testul? Si sa stii ca nu mi-am batut joc de tine! Am vrut sa vad cum iti amintesti de mine. Stiu ca ti-a fost greu, dar si mie mi-a fost. Nu ai  fost singura. Am fost langa tine, doar ca nu cu mintea, ci cu inima! Stii ca te iubesc..- imi zice si cand da sa am sarute, il plesnesc.-

-Ti-a- fost greu? Cum? Tu stateai si plangeai cand erai singur? Tu ajungeai la spital din cauza ca nu mancai si nu te odihneai deloc? Tu ai pierdut un copil, parintii tai si pe sotul tau? - ii zic, cazand in genunchi.-

-Copilul era si al meu, iar parintii la fel! Nu am ajuns la spital, nu plangeam cand eram singur, stii de ce? Pentru ca simteam ca te am pe tine. Chiar daca nu stiam ce simt, nu stiam cine sunt, iar timp de 4 ani am fost nebun, sa stii ca eu mereu am simtit ca am pentru cine trai, ca am pentru cine lupta cu amnezia. Dar tu...tu esti si egoista! Te gandesti doar la tine si la ce s-ar fi intamplat in continuare daca nu imi aminteam de tine!  - imi zice si ma opresc din plans brusc.-

-Iesi! Pleaca. -ii zic cu durere in glas.-

Nu vroiam sa plece, dar nu e adevarat ce a zis. Nu sunt egoista! Cum poate sa zica ca ma gandesc la mine? Cum? Dupa cat timp am stat si am avut grija de el, Alex pare schimbat.  Oamenii se schimba. Dar, el nu poate sa creada asa ceva despre mine. Nu il las sa creada ca sunt egoista. Il iubesc mai mult decat propria viata. De cate ori am vrut sa ma omor cand am auzit ca el nu va mai fi ca inainte. Doar eu stiu prin ce am trecut. Mama, tata, daca ne vedeti acum, va rog sa ma iertati!