Cum să descoperi un astru

VI. Eros

Scriu de pe telefon, aşa că, să nu-mi faceţi morală că-i scurt! Apropo, Eros înseamnă dezambiguitate. Melodia e vitală pentru acest capitol, aşadar, vă rog să o ascultaţi. Are un efect lacrimogen, desigur, combinată cu acest capitol. Sper...

Ps: în poză e Ryllin. :)

_____________________________________________________________________________

VI. Eros

Şi au trecut zilele cu carul. Mă uimea de fiecare dată timpul ăsta nenorocit. Mereu trecea prin mine, transformându-se într-un element vital pentru inima mea. Am constatat că nu am mai suferit crize atât de dese. Probabil Lucia avea acel efect curativ asupra mea, sau era o altă iluzie de-a ei? Mereu mi s-a părut că figurez greşit cu ea... Dar cine ştie... Poate ea chiar mă dorea pe mine ca persoană.

Nu mă bucuram că mă aflam din nou acasă. Uram locul ăsta, din cauza mamei, pe care nici că o mai puteam suporta. În fiecare zi îmi întindea nervii la maxim, formând din ei adevăraţi hibrizi elastici.

Aruncam priviri în stânga globului ocular drept şi în dreapta globului ocular stâng, pentru a-mi găsi chitara. Am observat-o mai mult din greşeală, decât cu intenţie, deoarece când mergeam cu spatele spre fereastra puţin crăpată m-am împiedicat de ea şi era să mă duc cu craniul, care şi aşa îmi era muribund, fix în termopanul gros, care aparent, nici de cel mai tare diamant nu ar fi putut să fie deteriorat.

Mi-am incolăcit mâinile de ea şi mi-am infipt unghiile-n coardele sale, cu cel mai mare orgoliu şi egoism. Mi se spunea că eram formată din diferite firi, de la explozive, până la latente. În cazul de faţă ,, cei dragi" mă puteau considera extrem de posesivă. Acelor persoane care se credeau încadrate în cercul restrâns al familiei mele le aruncam priviri pline de ură adesea. Grilajul ochiilor mei era doar o iluzie deşartă.

M-am aşezat pe scaun mobil şi m-am tras aproape de birou. Am început să schiţez câteva note pe membranele urechilor mele cu ajutorul corzilor chitării bass. Sunetele laconice mi se răspândeau prin tot corpul. Când s-a definitizat procesul de metastată m-am ridicat brusc, cu mintea încărcată. Vroiam să o văd pe Lucia cât mai curând. Era necesar să discutăm.

Am coborât scările ce duceau spre sufrageria imensă şi când am ajuns pe covorul de sub ultima treaptă mama mi-a tăiat calea, iar cu o voce groasă şi plină de autoritate mi-a spus:

- Şi... Unde mergi?

- La o prietenă.

- Cum o cheamă?

- Ăăă... Roé Flameburn! am spus eu bâlbâindu-mă. Nu vroiam sub nicio formă să afle de Lucia. Numele scrijelit pe acel mormânt vechi mi-a venit primul în mintea mea seacă.

- Nu o cunosc, dar presupun că va fi bine, a zis ea aplecându-se uşor către mine şi mângâindu-mă parental pe obraz, cu palma-i aspră. Uite ce e... Am un cadou pentru tine! a continuat ea, scoţând de la spate un pachet mare şi bine-npachetat.

Mi l-a-nmânat şi întrebând-o din ochi cu ce ocazie este, mi-a zis că îi pare rău că se comportă mereu aşa cu mine şi dă impresia de mamă obsedată de autoritate. L-am deschis rapid şi am scos la iveală o ramă în care era incorporată o poză de la nunta părinţilor mei. Ce frugal şi ce morbid... Tatăl meu era mort de peste un deceniu. Nici nu vroiam să îmi mai amintesc de el. Poate că mama îl iubea, dar eu aveam o mare ranchiulă pe el. Mereu când vorbea mă lăsa fără respiraţie, ca şi cum inima mea ar refuza să mai lucreze împreună cu plămânii şi creierul meu. Totul era de-a dreptul... Ciudat... Nu mă aşteptam să primesc aşa ceva de la mama. În general cadourile de la ea erau pluşuri ciudat îmbrăcate, ale căror grimase îţi dădeau fiori şi îţi captau atenţia, ducând-o împreună cu imaginaţia într-un loc nu prea prielnic minţii infantile a unui prunc.

Am plecat de-acasă cu tot cu tablou şi cu o mină nu prea veselă. Ce folie! Zăpada încă curgea peste drumurile acviline, pline de incontentabilitate. Doreau mai mult. Vroiau şi mai multă zăpadă. De accea erau mereu nemulţumite şi se crăpau, făcând adâncituri mai mici sau mai mari în scoarţa terestră. Muşchii mei au intrat în fibrilaţie. Miocardul meu atinse un apogeu incredibil cu ale sale mişcări necontenite. Coloana mea, la rândul ei, căpătase o încurbare nefirească, arcuinduse mult în spate. Picioarele mele năvăleau prin zăpada de neadormit şi se pierdeau la fiecare pas, simţindu-se din ce în ce mai imobile.

Într-un final am ajuns şi pe dealul Ruhmor, unde chiar am găsit-o pe Lucia. Dădea zăpada din faţa uşii şi scutura preşul de la intrare cu un dizgust metilic. Toxicitatea i se vedea pe faţă, prin cutele fine, schiţate uşor. La vederea mea a început să surâdă.

- Bună, Lucia! i-am spus puţin crispată.

- Bine ai venit! a zis, întâmpinându-mă cald.

- Ai pregătit vreun test pentru mine, azi? 

- Ha-ha! Nu pot să cred că m-ai întrebat asta! Trebuie să reţin aceste fracţiuni de secundă!

- Bine, nu mai râde... Te rog, întâi de toate, ţine asta! am pronunţat nervoasă, înmânându-i fotografia înrămată.

M-a prins de încheietura mâinii şi am intrat încet în casă. Eram pregătită mental de test, dar nu şi corporal. Amiostazia a revenit în muşchii mei. Ne-am înnecat privirea într-o lumină difuză, anume cea din living-ul buclucaş, dar spre uimirea mea am trecut mai departe, într-o altă cameră. Această încăpere semăna bine cu sala de bal unde avuseseră ai mei nunta... Dar... Era chiar identică! Era spaţioasă şi aerisită până şi în ultima bucată de tapet dintr-un colţ întunecat al tavanului. M-a poziţionat în mijlocul sălii rotunde şi mi-a dat altă pastilă buclucasă. Am ingerat-o greu, căci avea un gust oribil,

A plecat... M-a lăsat singură să privesc în gol. Oare ce putea să se întâmple acum? 

Dintr-o dată am simţit cum podeaua vibrează, iar girandolele aurii se răstoarnă. Lustra mare de pe tavan se zguduia şi ea. Ce se întâmpla? Totul în jurul meu a început să se cutremure, iar eu am căzut şi mi-am lipit corpul de marmura rece. Pe nevăzute, aproape, ea a început să scârţâie, spărgându-se rapid. Bucăţi mari cădeau într-un abis întunecat, care părea ireal, dar era... Camera s-a restrâns la nivelul picioarelor mele, restul fiind neant. Mă sprijineam doar de o bucată mică de pământ, încă nedezmembrat. Îmi era atât de frică, încât am strigat cu ochii în lacrimi:

- Lucia! Te rog ajută-mă!

Nimic. Mi-am continuat monologul:

- Te rog, Lucia! Dacă tu chiar ţii la mine, răspunde-mi! Dacă mă vrei şi mă iubeşti... Eu sunt... Sunt a ta! Doar răspunde-mi!

Lacrimi mari şi grele cădeau în continuare pe marmura bocnă, formând mici bălţi. Frica dispăruse... Dar nu plângeam din această cauză... Lucia mă abandonase... Nu mă mai vroia... Chiar nu-mi mai simţeam deloc acel respect de sine pe care-l aveam până acum.

Având în vedere că restul ,, provocărilor" ei au fost iluzii, mi-am limpezit mintea. Şi aceasta era o iluzie! Şi încă una puternică, plină de şocuri emoţionale. Fiind conştientă de acest lucru, am pus una din tălipi pe suprafaţa care m-ar fi condus în neat, dar, cum mi-am demonstrat singură şi acest lucru a fost o iluzie. Puteam păşi relaxată pe ,, neant". M-am îndreptat molcom, cu sufletul liniştit către uşile camerei, iar când le-am deschis, am scos la iveală o rază de lumină monocromă, care mi-a desfăşurat sufletul în sentimente, făcându-l dezambiguu.