Cum să descoperi un astru

X. Light Codes - Epilog -

Okay, şi pe mine m-a speriat puţin această postare, căci am zis că nu mai continui, dar, iată! Mi-am dat seama că doar la această poveste pot scrie cu drag, nu ştiu de ce. Probabil că m-am ataşat de personaje şi de acţiunea dintre ele... În fine, aşadar, am deschis această continuare cu capitolul 10. Well, nu prea am ştiu cum să încep, căci capitolul 9 ştiţi cum l-am terminat, nu? :)) Unii mi-au cerut o continuare, în timp ce alţii au vrut să mă opresc, să las totul în suspans. Eu consider că eu, ca scriitor, merit o continuare, voi ca cititori meritaţi o continuare şi Ryllin şi Lucia, ca personaje, merită o continuare. Bun, mă bucur că ne-am înţeles, şi iata capitolul X! * apropo, scuzati lungimea... cam lasă de dorit, dar nu prea am avut timp să scriu.

Acesta este un epilog...

______________________________________________

X. Light Codes

În ultimul timp vremea a devenit mai plăcută, deşi, zăpada se topea şi într-un mod alarmant, producea inundaţii pe străzile care acum deveniseră fluide. Oamenii parcă se mai înseninaseră la faţă, căci venea primăvara, iar deja au apărut primele ei dovezi, ghioceii. Ţesuturile creierului meu erau supuse hidropexiei, inevitabile cu venirea anotimpurilor calde. Deja mă gândisem ce să port în prima zi de primăvară, ca să nu dau dovadă nici de vulgaritate, dar nici de lux.

Camera mea nu mai era mohorâtă. Parcă, parcă, lumina pătrundea mai tare prin draperii decât în timpul iernii. Mi-am abandonat chitara pe care o ţineam în braţe, încercând să prin inspiraţie pentru orice. Voiam să desenez, să pictez, poate chiar să imortalizez părţi din natura statică. Am luat de pe biroul lăcuit clasorul şi l-am deschis, în speranţa că voi găsi ceea ce căutam, şi da, am găsit. Mi-am găsit vechile schiţe, după un anume facsimil inevitabil. Desenasem acolo tot ce-mi dorisem odinioară... Chiar şi pe Lucia. Apropo de Lucia... Nu am mai auzit de zile bune de ea.

Cum telefonul îmi era mort, am decis să fac o micuţă călătorie până pe dealul Ruhmor, căci acolo ştiam că o voi găsi mereu. Mi-am dezgolit umerii, pentru a-mi pune un şal şi am observat ceva foarte dubios. Pe umărul meu drept erau pictate un fel de linii arcuite, semănând cu nişte bolţi de lumină, dar nu orice lumină... O lumină efervescentă.

M-am speriat şi am rămas încremenită pentru o secundă. Mă simţeam puţin diferită, faţă de acum câteva săptămâni, când m-am întâlnit ultima oară cu Lucia. Nu ştiam cum să arcuiesc cuvintele, ca să pot scoate un sunet cât de cât normal, la cât de speriată eram de tatuajul care se extindea de pe umăr, pe toată mâna dreaptă. Într-un fel, arăta destul de tainic, ceea ce îmi amintea de ea, dar pe de altă parte îmi dădea fiori şi mă făcea să vreau să strig cât mă ţineau puterile şi să plec cât mai departe de acest oraş blestemat, pentru totdeauna...

Mi-am luat helanca favorită de pe canapea şi am pornit spre nemurire...

Vremea înafara graniţilor casei era plăcută, chiar îmbietoare... Copacii s-au eliberat din lanţuri şi eu stârnit dansuri felurite cu crengile lor, florile lăsându-le în aer, răspândind un iz vernal. Vântul alina uşor rădăcinile arborilor mai bătrâni, care au devenit fiinţe seculare, separându-se de noi... Oamenii... Eu împărţeam lumea în două sfere existenţiale. Într-o sferă încadram toate spiritele existente, mari, primitoare, care îţi ofereau eliberare sufletească doar prin simpla contemplare reciprocă, iar în cealaltă sferă încadram fiinţele epuizate de spirit, seci, neputincioase. În cazul de faţă, arborii cedau încet-încet, uscându-se parcă mai tare decât în timpul anotimului autumnal.

Soarele era pătrunzător ca întotdeauna, emanând, parcă raze pline de speranţă şi care îmbânzeau norii ce doreau să acopere total cerul. Străzile îşi pierdeau din culoare, tutoşi, pentru că, corpul astra a intrat într-un con de umbră, iar după el, şi şoselele. Puteam să simt cât de rece era asfaltul chiar şi prin ghetuţele mele îmblănite, care niciodată nu dădeau greşi când îmi era frig, încălzindu-mă într-un mod relaxant.

Am mers ce am mers, până am ajuns în dreptul podului suspendat, pentru maşini. Mă uitam de jos la el, şi vedeam, cum crestează cerurile, împărţind lumea în două. Partea bună, a dimineţii, căldurii şi partea rea, a crepusculului, a răcorii.

După puţin timp, am ajus pe dealul Ruhmor, mai exact, în faţa casei Luciei. Am bătut la uşă spasmodic, dar, fără răspuns, am intrat mai mult cu forţa, uşa cedându-mi sub greutatea mea variabilă. Am pătruns în hol, obligându-mi picioarele să se extindă, să se etireze. Cu cât făceam paşii mai mari, cu atât o vedeam mai repede pe ea... Cu cât înaintam, marmura devenea ignicoloră, ca şi cum n-ar fi vrut să mă întâlnesc cu o persoană mult iubită.

Când am ajuns în camera de zi, locul în care se petrecuse incendiul, aproape că am avut un şoc. Lucia stătea întinsă pe jos, inconştientă, ca prinsă-ntr-un câmp de forţă ce nu te lasă să respiri.

- Lucia! am zis, uşor slobodă.

Niciun răspuns...

M-am aplecat către ea şi i-am tras două palme, cu efect, astfel încât s-a trezit din transă. A deschis ochii, şi mi-a spus şoptit:

- Ryllin, mintea mea a devenit o ideologie... Un laborator plin de idei ale vieţii, concepute într-un mediu filosofic...

*

Am băut un ceai fierbinte şi am privit crepusculul, şi cum luna se afunda departe, după un deal. Lucia nu se dezvelise de pătura cu care o acoperisem, ca să alung şocul termic. M-am uitat la ea platonic, cu ochii înlăcrimaţi, cu candoare. Rănile de la tâmplele sale se cristalizaseră, pentru că le sigilasem cu bandaje încă de când erau deschise.

- Mulţumesc că m-am salvat, Ryll... Ceva s-a întâmplat cu mine astăzi, dar nu ştiu ce, sau din ce motiv...

- Oh, dar nu eşti singura. Uite aici! i-am spus, arătându-i arcurile de lumină care-mi erau tatuate pe umărul şi pe mâna dreaptă.

- Sinceră să fiu, a zis ea tuşind, ca să-şi alunge răguşeala, cred că aş putea să-ţi dau un răspuns pentru ceea ce ţi s-a întâmplat... Când ai aflat cine sunt, ei bine... Nu eşti singura persoană care a aflat... A mai fost o fată înaintea ta, cam acum doi ani. Tot aşa a început... Personalitatea, probele, iar la final, deznodământul şi aflarea propiilor personalităţi. La câteva zile şi ei au început să-i apară aceste coduri de lumină, dinspărându-i odată cu decesul.

- Deci, voi deceda? am întrebat stupefiată.

- Nu ştiu... Depinde de cât de puternică vei fi... Începi a străluci când eşti vie, iar când mori, devii lumină...

                                                                      * * *