Miami Boy

CAPITOLUL I- Trebuie sa plec.

" A fost odata ca niciodata...."

- În niciun caz! spuse Saşa de parcă făcusem cea mai mare greşeala din viaţa mea.

- Ce are? am întrebat-o eu pe un ton mai ridicat.

- Mai întrebi? Aşa a inceput si Cenuşareasa şi amândoua ştim ce a păţit, răspunse ea.

- Da, a ajuns prinţesa! am exclamat eu. Dar de ce vorbim noi de Barbie?! Mai sunt trei luni şi eu nu am nimic...nu poveste, nu absolvire! E simplu!

- Uite ce e, eu nu pot lucra aşa. Deci, cand îţi revii...mă suni, zise Saşa.

- Tu? Lucrez? Ce? Tot ce faci e sa ţipi la mine! I-am raspuns eu.

- Sunt prietena ta şi îţi spun asta spre binele tău. Dacă nu incetezi să te mai plângi nu o să mai apuci absolvirea! Şi asta o să fie din cauză că te-am bătut eu!

-O fi ea prietena mea, dar nu stiu exact cine pe cine o sa omoare?! 

Numele meu este Karina Johnson. Da, Johnson de la J&Co...din pacate. Nesuferita de mai devreme este cea mai bună prietenăa mea, Sasa Anderson. Uneori am impresia ca trebuie ea sa-mi arate ce e mai bine, fata asta aproape ca nu ma lasa sa gresesc...Adevarul e ca viata mea e destul de urata si fara greseli banale. De cand mama a murit si asta se intampla cam acum 10 ani, tata s-a "ingropat" in munca, iar pe mine m-a lasat in grija bonei. Nu ma intelegeti gresit, o iubesc pe Sandra, este dadaca mea de cand aveam 9 ani, dar ca si cum faptul ca tata m-a inlocuit cu o companie de publicitate de nici unde a mai aparut si o "angajata" care s-a dovedit a fi defapt noua "achizitie" a companiei, daca ma intelegeti. Femeia asta e diabolica, nu stiu cum o suporta tata, sunt momente in care am impresia ca sacoul sau ii vine mai bine decat bratul Amandei si credeti-ma are niste scaouri destul de caraghioase. Ideea e ca oricat de ironic as face eu sa para, in realitate e oribil. Nu pot purta o discutie cu "Domnul Johnson" decat daca ne certam...

- Karina! Vino aici! striga tata de jos.

- Ce se intampla? Ce am mai facut? Am intrebat eu, desi tonul sau nu ma mira deloc.

- Stii, defapt bine spus...ce ai facut tu? Tu de fiecare data faci cate ceva?

- Poftim? Ce te-a apucat?

- Nimic, doar ca m-am saturat... Am vorbit cu Amanda si am decis ca cel mai bine ar fi sa pleci.

- Unde sa plec? Eu am o viata aici!

- Singura viata pe care o sa o ai o sa fie in Miami la matusa Tania. 

- Ma trimiti la Miami? Si eu nu am nimic de spus? Si ma trimiti pentru ca a spus ea?!

- Te rog frumos sa o respecti!

- Da, sigur..

- Avionul tau pleaca maine la ora 08:00 AM. Asadar mai ai 16 ore ca sa pregatesti totul.

Au fost ultimele cuvinte pe care am mai suportat sa le ascult de la el. Am fugit la mine in camera..nu vroiam sa plang, nu merita, dar cum sa rezist...Am sunat-o pe Sasa, iar in mai putin de 20 de minute a fost la mine.

- Cand am spus ca nu o sa mai apuci absolvirea nu la asta ma refeream...zise Sasa. Stiu ca vroia sa-mi ridice moralul, dar nu stiu daca cineva ar fi reusit.

- Nu vreau sa plec...i-am spus eu cu lacrimi in oci

- Normal! Nici eu nu vreau sa pleci! Dar...

- Dar ce? Esti nebuna? Nu exista "dar"!

- Ba existe Karina, doar gandeste-te. Aici ma ai doar pe mine si chiar daca pleci o sa-ti fiu mereu aproape, insa acolo o sa ai o familie...

- Nu-i adevarat, aici esti tu, e Sandra si toata copilaria mea...acolo o am doar pe matusa, care desi e o femeie extraordinara...niciodata nu am simtit un atasament special fata de ea..

- Sandra merge cu tine, iar eu o sa te sun zi si noapte. Acum incearca sa te linistesti si termina bagajele. 

- Promiti ca o sa suni?

- Promit!

In seara aceea, dupa ce mi-am terminat bagajele, pur si simplu am adormit pe pat. Dimineata urmatoare m-am trezit inaintea tatei, iar inainte sa plec i-am lasat colierul meu norocos pe birou. Eu aveam bratara mea, insa el chiar avea nevoie de noroc. Am plecat tot inainte de a se trezi. La aeroport era atata agitatie incat nu-mi puteam auzii nici gandurile. Niciodata nu am inteles de ce se grabesc oamenii, nu e ca si cum ar pierde ceva pentru la urma urmei vor ajunge unde vor... M-am asezat pe scaunul din avion de parca era prima oara cand zburam. Mi-era frica, si mai mult de atat simteam ca nu o sa ma mai intorc niciodata...