Plajă, răsărit, "cola", și ţigări și categoric, și eu, Andrew. Așa începe o zi din viața mea de copil sărac care locuiește într-un fund de țară, într-un cătun, într-o văgăună de sat care nici măcar nu se găsește pe hartă sau care nici nu s-a inventat încă.
Bine, glumeam.
Sunt un băiat obișnuit, cu destui bani pe mână încât să-mi satisfac capriciile și teribilismul perioadei adolescentine, rodul iubirii a doi oameni (de sex opus, evident) care s-au iubit în momentul ăla dar care acum își iubesc munca mai mult decât se iubesc pe ei (stați calmi, n-o dau în drame, vă împărtășeam și eu). De ajuns cu prezentările, veți avea voi timp să mă cunoașteți.
Cred că vă întrebați încă de la început, înainte să-mi expun eu "talentul" meu de povestitor: "ce dracu caută plodul ăla, pe plajă, singur, la răsărit ?" .
Așa-i ? Așa-i.
Ei bine, fiind vară, părinții mei lucrând de zor, dar având o perioadă mai "liniștită" s-au gândit să organizeze o mini-vacanță undeva la mare (deși dacă era vorba de vacanță, eu plângeam că vreau la munte). Au ales ca destinație, Constanța.
Cred că părinții mei mă urau pe ascuns, pentru că aveam o vecină cu același nume, pe care și eu la rândul meu o uram de-mi venea să-i smulg toate firele de păr din cap, dar unul câte unul apoi să îl vând. Mai trebuie să spun că deja uram destinația ? Ok, uram destinația în care trebuia să ajungem și-am refuzat categoric, cu toată bărbăția mea, bătând din picioare (aici s-a dus bărbăția mea) că nu vreau să merg. Teoretic, puștiul, adică eu (ura, încă îmi spuneau "puști"), trebuia să rămână acasă, așa cum a vrut, dar pe suta de metrii, ai mei părinți drăguți (iar am impresia că făceau totul în ciuda mea) s-au gândit totuși, că-i mai bine să mă care și pe mine după ei.
Am ajuns în ziua plecării. Mai cu forța, mai lacrimi (deși la mine nu curgeau lacrimile nici când tăia bucătăreasa, ceapa lângă mine), mai cu rupere de pereți, de uși, am ajuns în mașină și la câteva ore bunișoare de mers, am ajuns și la destinație.
Ajunși la hotelul unde trebuia să ne cazăm, cei doi părinți minunați, nu știu cum au făcut, dar m-au pierdut. Bine, defapt, eu m-am pierdut, dar nu de părinți ci...în ochii tipei de la recepție. În timp ce părinții mei deja au ajuns în cameră (cred, pentru că nu-i mai aveam în raza vizuală, defapt, nu aveam nici hotelul în raza vizuală, așa pierdut eram), eu nu mă mai dădeam clintit de pe scaunul pe care mă așezasem cu ceva timp în urmă. Parcă mă lipise cineva și mă fixase cu direcția "tipa de la primire". Avea niște ochi mari și albaștrii de mă făceau să transpir ca o femeie intrată în travaliu de ore bune, și asta numai cât îi priveam de la distanță.
Aveam deja mai bine de 30 de minute decând nu mă mișcasem de acolo, și culmea, nici tipa nu o făcuse. Deja în mintea mea eram predestinați unul pentru altul, eram în fața altarului gata să o sărut mai pasional decât am sărutat podeaua când am căzut de pe patul supraetajat, când de-odată...un țipăt.
"- Andrew, ce aștepți ? Să-ți trimit invitație specială prin porumbei să urci în cameră ?".
Da, ce să vezi, era tata care tocmai îmi stricase ceremonia, îmi stricase nunta complet. Într-un final, m-am plesnit de vreo câteva ori în gând și am urcat în camera mea...bine, mai mâncând câte o treaptă, două, trei, dar aveam o scuză. Încă eram drogat cu priviri.
Ajuns într-un final, în fața camerei mele și deschizând ușa, am scăpat bagajele de pământ (cred că dacă-mi erau neuronii acolo, nu-i mai aveam pe nici unu, și așa mare parte din ei s-au topit și au ars din cauza tipei de la recepție).
În cameră, ce să vezi ... ?!
