Mai lingând berea puțin, mai aprinzând țigări după țigări și derulându-mi în cap niște episoade din viața mea mai puțin permise înainte de 12 noaptea și toate fanteziile mele sexuale îndeplinite sau care încă stăteau pe bară, mi-am adus creierii în extaz, ajunseseră să-mi joace hora în cutia craniană. Creierii mei erau foarte mândrii de mine și de tot ceea ce am realizat până în acel moment, mai puțin de faptul că nu eram în stare să beau o bere ca un ”băiețaș” în toată firea ce eram.
Știți vorbaa aia ”de la agonie, la extaz” ? Cam așa e drumul parcurs de un om normal, da eu nefiind unul dintre ei, după ce neuronii mi-au fost în extaz și mi-au jucat tananica vreo jumătate din noapte, acum au ajuns la agonie. De ce agonie ? Vă mai aduceți aminte de ochii albaștrii care m-au ținut fixat pe scaunul ăla de parcă m-aș fi îndrăgostit de scaun și de tot holul recepției ? Bine, că și eu îmi aduc aminte deși n-aș vrea pentru că îmi dovedesc încă odată faptul că sunt prea fătălău și toromac încât să o întreb pe acea fată, măcar cât e ceasul.
Mi-am mai chinuit eu creierii și bărbăția (nu vă gândiți la prostii, n-am făcut nimic ) în acea noapte, am prins săracul răsărit prin sticla de bere și mai mult de jumătate adormit până am fugit în camera de hotel înainte ca părinții mei să vină să tragă de mine pentru a merge să luăm micul dejun. Probabil am adormit să și eu vreo jumătate de oră chinuită, poate chiar o oră întreagă dacă ar fi să adunăm și jumătatea de oră dormită după ce mi-am refuzat părinții la invitația de a ieși din cameră.
Dormeam..dormeam și o visam pe tipa de la recepție. Eram ca un om normal, vara: în pielea goală, boxeri și neînvelit. Deodată, m-am trezit cu un țipăt de-am crezut că mă lipește de tavan. Săraca...era camerista care venea să facă patul, crezând că sunt jos. Dar stai așa, de ce naiba a țipat așa ? Nu eram chiar în fundul gol plus că aveam și boxerii curați. În fine, am luat ce am apucat pe mine, necălacat, cu freza nefăcută și mai mult dormind pe mine, am coborât la restaurantul hotelului unde am luat până la urmă micul dejun cu ai mei care deja aproape terminaseră de mâncat.
Afară ploua, nici nu spuneai că-i vară. Mă băteam în mintea mea, de ciudă sau din plăcere, mai tare decât m-ar fi bătut Moroșanu. Am urcat în cameră dar n-am pierdut prea mult timpul pentru că mi-am amintit de ”tipa mea”. Da, ”tipa mea” (ce vreți, am 18 ani îmi dau hormonii cu șuturile-n fund și mă strâng cu putere de ceea ce am eu mai scump, între picioare. Eu nu am nici o vină).
În timp ce coboram scările precum o ”divă” să nu mă împiedic în rochie, îmi repetam ca un nebun în minte (deși m-au auzit cam toți care treceau pe lângă mine): ”Bravo Drew, te îndrăgostești ! Meriți 100 de șuturi în fund, nu doar unul.” Stați liniștiți, nu mă îndrăgosteam, doar că ochii tipei de la recepție în îmbinare cu al ei chip, îți stârnea o senzație de erotic și o dorință în ”suflet” (băieților, știți voi la ce mă refer), de-ți venea să o bagi sub tejgheaua aia lustruită mai ceva decât un bec abia scos din cutie, și să-i arăți ”brățara ta fosforescentă”.
Revenind la subiect, cum coboram eu scările ca un ”div” ce eram, bucuros că nu mă împiedicasem până atunci, de chior ce sunt în loc să văd 3 trepte până ajung pe hol, am văzut decât 1 așa că am pășit ca ultimul țăran când sare o baltă, împiedicându-mă ca un prost de propriile-mi picioare ajungând cu botul direct în covorul roșu de pe jos. Era mirific, ajunsesem să sărut orice, numai fete nu și în niciun caz pe fata care dintr-un zâmbet mi-ar pune viața-n ordine. Începusem să mă rog să nu mă împiedic și-n baie să pup toaleta, vă dați seama ce bărbat eram. După ce-mi termin sesiunea de pupături cu minunatul covor, mă uit disperat în jur, unde vedeam numai chipuri străine, numai pe al tipei nu. De gras nu sunt gras (parcă sunt nehrănit din evul mediu), dar aveam o înălțime destul de generoasă (1.89) și să vezi un corp de așa lungime plonjând cu grație și pasiune spre covor...nu prea era cel mai drăguț lucru pe care ai vrea să-l vadă tipa pe care ți se pusese fisa și-o cam voiai în pătuțul tău călduț. Eram așa bucuros că n-a văzut și ea ”incredibila” scenă de dat la știri secțiunea ”dobitocii împidicați”. La halul în care rânjeam de fericire, deși încă stăteam întins pe jos, de m-aș fi văzut în oglindă aș mai fi zâmbit cu orice, numai cu gura nu.
Mă ridic ca ultimul prost, mă scutur, dar probabil m-am scuturat de rușine pentru că holul era așa de curat încât începusem să cred că fusese prgătit special pentru scena de mai devreme. Am ieșit în ploaie (nu știu de ce, dar cred că am ieșit să fiu sigur că rușinea s-a dus), m-am uitat prin jur dar am avut un șoc. Unde era mașina părinților mei ? Unde-mi erau părinții pentru că nici prin hotel nu-i mai văzusem, voiam oarecum să văd unde zăbovesc acești ”golănași”. Mă uit ca un disperat (pentru că deja mi se părea că se îngroașă ”gluma”) prin toată parcarea de parcă abia mâncasem cucută, mă plimb printre mașinile din parcare oamenii crezând că vin să spăl parbrize (amintiți-vă, afară ploua), unul din oameni chiar dându-mi niște bani, dar eram prea panicat să realizez că eu chiar arătam ca un ultim milog în momentul ăla. Nici urmă de frână care aparținea mașinii părinților mei prin parcare. Telefon nu aveam (v-am spus că s-a lăsat cu pagube în momentul plecării de acsă), numere de telefon nu știam (ce dracu, nu eram agendă telefonică). În momentul ăla, am realizat că sunt pierdut,și nu un pic și nici măcar în ochii tipei de la recepție unde-mi place la nebunie să mă pierd.
Am intrat în hotel cu fața în pământ de-am mai dat și-un cap de ușă și peste vreo 2 oameni și m-am așezat pe scaunul din holul recepției de parcă locul ăla îmi aparținea din momentul nașterii mele, neavând idee ce avea să mi se întâmple în continuare.
