Momente pierdute...

Funerariu

Imi cer scuze pentru ca am intarziat atat cu acest capitol...dar cu siguranta veti intelege de ce, sper sa nu va tulbure prea mult acest capitol.

Spor la lectura! :)

A plouat toata ziua. Vantul a vuit si a suierat. Acum s-a lasat seara. Cerul parea atat de greu...era ca fierul, statea deasupra lumii...aproape ca parea ca in orice moment putea cadea...Distanta dintre pamant si cer parea ca se injumatatise. Aerul era greu de respirat. Si in el plutea...un miros pe care nu l-am mai simtit vreodata...un miros apasator...sufocant...durere...

Imi intorc privirea in lumea reala. Imi desprind ochii de cer si ii atintesc si ma uit la ce e in fata mea. Flori...Albe, albastre...flori...impletite cu iarba verde...flori...acoperite cu o panglica dubla si subtire...flori... ,,Un ultim omagiu din partea familiei...". Mi se puse un nod in gat. Ma apropii din nou de paralelipipedul dreptunghic si maro acoperit cu un capac din sticla albastruie. Aici se va odihni el...Dupa o viata in care a muncit pe neintrerupte, in constructii, in strainatate, departe de familie, departe de tara, departe de ceea ce se poate numi ,,acasa", dormind pe pat rece si departe de nevasta iubita, gustand din mancare gatita in cantitati industriale pentru muncitori, in care nu era amestecata pic de dragoste, muncind de dimineata pana seara intre caramizi si ziduri...prin praf si nisip uscat...tanjind dupa un pahar de apa...Asa a muncit el...Si a reusit sa dobandeasca o situatie financiara care i-a permis sa construiasca o casa mare, la tara, departe de agitatie si de praf si de ochii si gura lumii...aproape de campia verde, printre iarba frageda si pomii fructiferi si plantele din sera si florile colorate si aerul proaspat...A muncit o viata intreaga si a construit un loc minunat pe care il lasa acum familiei...in urma...si el? El isi va petrece restul eternitatii inchis in ce? In ce?? Intr-un paralelipiped dreptunghic de 1,80 pe 0.75... un paralelipiped din lemn, o cutie inchisa, fara aer proaspat, fara flori, fara nimic...Pe care sunt insciptionate o cruce si numele sau...Inchid ochii...ii deschid inapoi si ma uit la el...

Capacul ii da fetei sale o nuanta albastruie...atat de slab...atat de...diferit...ochii ii sunt inchisi si se vede, este evident ca nu doarme...Lumea care e aici, familia mea, rudele lui...ei spun ca arata ca si cand doarme...ce vad ei acolo ca el doarme? El are ochii inchisi pe vecie...nu se misca, pieptul nu i se ridica...nu respira...ochii lui sun inchisi mai adanc, pleoapele inchise, alungite, lipite...el nu doarme, el pur si simplu nu traieste...de ce se amagesc ei? Cine doarme se trezeste...El nu se mai trezeste...nu in lumea asta...Mainile ii sunt pe piept, incrucisate, si un cearceaf alb ii acopera trupul lipsit de viata.. Un fior ma cuprinde cand ma uit si ma cutremur cu totul...mainile si picioarele imi tremura, ma simt goala....Ma simt simt slabita si mai neputincioasa ca niciodata...nu vreau sa tip, nu vreau sa urlu, nu vreau sa trantesc sau sa sparg...nimic din toate acestea nu il vor aduce inapoi...Se mai apropie cativa oameni...rude ale lui. Incep sa planga. Eu nu suport aceasta presiune... ma indepartez si ies afara. Parasesc incaperea luminata de cateva lumanari si de neonul care palpaie. Ies afara si vantul urla de-a dreptul. Scoate sunete infioratoare...Imi ravaseste parul si tot sufletul...Imi ridic privirea la cer. Din nou. Acum de afara, si ma uit la stele...Ma uit printre stele si il caut...de ce il caut in stele? Oricum nu il voi vedea...Pe patul de spital si-a dat ultima suflare...Mana acestei boli nemernice, acestui cancer incurabil, s-a strecurat in jurul gatului lui si i-a strans pielea fina si slabita si i-a oprit respiratia firava...Boala asta l-a ucis. Boala asta mi l-a rapit. Boala asta nenorocita...L-a luat de langa mine si de langa cei dragi lui...Vantul suiera si mai tare si e atat de puternic ca ma impinge si eu ma clatin...E atat de puternic? Sau am devenit eu slaba...? NU stiu... chiar nu imi mai pasa. Nu ma mai intereseaza, putin ma afecteaza pe mine puterea vantului si puterea mea...Ma las sa ma sprijin de zidul tare din spatele meu...Si ma uit in sus...Ceea ce vedeam eu in acea cutie...era un trup si atat. Fara insemnatate. Sufletul lui e departe, a parasit corpul...El e acum sus undeva...in lumina..in pace...intre ingeri si trandafiri...Raman cu privirea atintita spre cer...

- ,,Comoara mea..." - aud o soapta...o soapte aproape imperceptibila...Si sufletul mi se inmoaie. Asa imi spunea mereu...cand ma tinea de mana sa merg pe marginea patului cand eu ma imaginam mare sportiva...Cand ma aruncam seara in bratele lui si ma rugam de el sa imi spuna ,,Punguta cu doi bani"...cand mi-a promis ca ma va duce intr-o zi la aeroport sa imi arate avioanele...Cand era pe patul de spital si s-a uitat la mine cu ochii sai albastri si limpezi...Bunicul meu...

Vantul suiera acum. Urla in disperare...Iar eu ma las in jos si incep sa plang amarnic...L-am pierdut...Lacrimile imi curg si pieptul imi tresare la fiecare suspin. Nu ma pot opri. M-am oprit destul. M-am abtinut pana acum. I-am sustinut pe toti si le-am spus sa fie puternii, Le-am spus tuturor ca va fi mereu printre noi dar nu il vom vedea. Le-am spus ca a trecut la un nou nivel si acum e o fiinta de lumina...Le-am spus atatea...Nici nu imi mai aminteam cate le-am spus...Acum plangeam din greu si stiam ca aveam sa ii duc dorul si sa ii simt lipsa...Bunicul meu iubit...

Nu stiam cat timp a trecut. Dar se lumina de ziua. Oamenii au venit si l-au scos afara. M-am ridicat din coltul meu si mi-am sters obrajii. Capacul albastru a fost inlaturat. Ii vedeam acum paloarea...acoperit de cearceaful alb...Si apoi au pus capacul maro deasupra si...gata...Am ajuns la cimitir si ei l-au lasat in jos, in groapa aceea. Dar oricum, erau doar niste oase...Sufletul lui, EL, era departe...poate ne privea. Poate nu...nu stiam, dar deja imi lipsea...o lacrima imi siroi cand preotul spuse ultmele cuvinte si apoi cu totii se indepartara. Am ramas eu. Lumanarile luminau...FIe ca insutita lumina s aaiba el pe lumea cealalta. Ma ridic si imi pun o mana pe mormantul rece ca gheata, din piatra, acoperit cu coroane cu flori, si soptesc in gand un ultim gand, dupa ce inalt o ruga la cer.

- Odihneste-te in pace, bunicule...

Va multumesc tuturor ca ati citit...

Dragii mei...cam acesta este firul vietii...ne nastem, traim, murim...Murim de fapt pentru lumea asta. In realitate noi de fapt trecem la urmatorul nivel spiritual si aungem in lumea cealalta, alaturi de cei pe care credeam ca i-am pierdut. Ni se descopera unele lucruri si devenim mai intelepti. Ne eliberam sufletul de cele pamantesti, ne curatam de pacate si trecem in lumea celor drepti. In pacea vesnica...Unde e intelegere si lumina... Asa ca le urez pace sufleteasca tuturor care au pierdut o persoana draga...Cei care au trecut dincolo, sunt mereu cu noi si ne vegheaza... si ar vrea sa zambim... Asa ca zambiti, dragii mei! :)

Va pup si va astept parerile! :)