Momente pierdute...

Avioane

                       Lalele violete si roz se leagana in adierea usoara a vantului, care le face sa danseze usor, cu miscari line, pe melodia viorilor fosnite ale frunzelor care se clatina cu sunet melodios, soptit...Norii sunt stransi pe cer, albi, precum ceata stransa in forme diverse care se misc ape cer, cu viteza abia remarcabila, dar observabila atunci cand e privita indelung cu admiratie...

                        Lumina soarelui se indrepta usor din cand in cand cu cate o raza blanda, de lumina alba, care reflecta culoarea florii, dar cu o intensitate mai mare...Astfel laleaua rosie devine de culoare rosie devine de rubin, laleaua galbena devine de aur si tot asa...

                         Poteca de pietre se ingusteaza si copacii din dreapta si din stanga devin mai desi, florile sunt inghitite de abisul de Frunze verzi, culoarea incepe sa predomine...copacii inalti stau maiestuosi, cu coroanele dese si crengile indreptate catre soare, absorbindu-I lumina si caldura...

                         Un punct verde pe iarba se misca rapid, drapta-stanga, fata-spate...nu are stare...Oh..E un copilas imbracat intr-un tricou verde, cu dungi maronii subtiri...Alearga de colo colo. In manuta lui mica se vede o hartie alba...E un avion. Un avion de hartie...Il arunca si cade la picioarele mele. Il ridic cu grija si il examinez cu privirea. Trasez cu un deget linia indoiturilor meticuloase...Evident erau facute cu ajutorul unui adult...baietelul vine si se uita cu ochisorii sai albastri, rugatori, sa ii inapoiez jucaria. Se aude un sunet grosolan si imi ridic privirea catre cerul albastru. Un avion adevarat strabate rapid, cu o sina alba si cetoasa, bolta azurie...Ii dau baietelului avionasul si il urmaresc cu privirea cum alearga zambind, si se arunca in bratele ... in bratele unui om cu barba deasa, aba, moale, un om slab si cocosat de varsta, un om care ii zambeste cu caldura...Bunicul il imbratiseaza si el la randul lui, si zambesc fericiti...

                        ,,O sa te duc intr-o zi la aeroport, nepotica mea!"...

                        Copacii fosnesc putin mai tare, vantul incepe sa adie cu o forta mai coplesitoare si simt prin corp furnicaturi. Ma intorc cu spatele. Incep sa pasesc nesigura din parc, dar pasii mi se opresc cand inca un avion strabate zgomots cerul...

                         *Cu 10 ani in urma*

                          - Puiutule, vino repede, hai sa vezi avionul!"

                       Las jos creioanele colorate din mana si abandonez desenul abia inceput, imi iau repede papucii cei noi de care eram atat de mandra, si cu piciorusele agere, alerg rapid afara si sar in bratele lui. El ma ridica si ma tine bine, aratandu-mi directia in care sa privesc.

                         - Uite avionul, comorita mea!

                         Vocea lui puternica si zambetul lui cald erau sunt de sincere...Ma tine bine in brate, sa fiu poate mai aproape de cer si sa vad mai bine avionul...

                         - Ce face avionul, bunicule? Unde merge el?

                         - Pai acolo in interior, sunt oameni, si avionul ii duce in alte tari, depaaarte, depaaarte...Spune-le La revedeeereee!

                           Impreuna facem cu mana avionului, dar eu, nedumerita, il privesc si il intreb:

                          - Asa de mic? In ala incap oameni?!

                          El rade incet si imi explica rabdator:

                         - Pai ala e maaare, dar e foarte departe, acolo in cer. Este foarte sus, si de aia pare mai mic, dar nu este, nepotico. E foarte mare. Nu ar incapea in curtea asta.

                         Un nou gand imi trece prin minte.

                        - Daca va cadea aici? In curte. Ce o sa facem cu toti oamenii aia?

                        Rade din nou, si continua sa imi spuna:

                        - Nu o sa aterizeze in curte la noi. Exista piste de decolare, de unde

                         Avionul pleaca, se inalta sus la cer, si piste de aterizare, unde coboara inapoi pe pamant. Sunt zone speciale, nu coboara asa, oriunde, pur si simplu.

                         - Hm... bine...

                         Spun eu cu o usoara incruntatura, apoi zambesc la fel ca el.

                         - Lasa ca intr-o zi o sa te duca bunicul la aeroport, sa vezi si tu cum e pe acolo. Sa vezi cum arata si cat e de mare, si cand pleaca, devine tot mai mic de la cum se departeaza. Sa vezi ca e unul mai frumos, asa, cu partea din fata rosie. Da!

                         Zambim amandoi , si inca un avion se aude cum strabate cerul. Ma uit in sus, dar degeaba. Ca intotdeauna, nu il gasesc. Mana lui vine in ajutorul meu si imi arata directia corecta. Privesc unde imi arata si vad avionul cum strabate cerul. Zambim amandoi. Ochii lui albastri reflecta atat de bine albastrul cerului...Zambetul lui sincer si sanatos e larg atunci cand ma tine in brate atat de sus, cu atata putere, cu atata veselie...

                           *In prezent*

                            Avionul trecu si acum linistea ii relua locul, frunzele fosneau si lalelele se leganau usor...Privirea mea ramane tintuita catre cer. Zambesc vag...

                            - Nu m-ai mai dus la aeroport...Dar acum tu esti acolo sus..in cer...probabil tii evidenta fiecarui zbor, nu-i asa?

                             Frunzele fosnesc...Vantul adie din nou, caldut...Natura vorbeste, si murmure si voci si fosnete si atatea sunete se aud...Dar eu nu primesc nici un raspuns la intrebarea mea... El e departe acolo undeva...Intr-o zi o sa ne reintalnim...e departe ziua aia dar totusi...il voi revedea odata...bunicul meu...imi lipsesti...