Momente pierdute...

Prima poveste intalnita

                        Tramvaiul mergea cu viteza. Inghesuiala era mare. Aerul era sufocant, intepator, si era o caldura ametitoare.

                       Am vazut o batranica ale carei maini tremurande erau evidente, ai carei ochi tradau oboseala... M-am ridicat si am lasat-o sa stea jos. Ea dadu din cap, in semn de multumire, iar eu m-am indepartat.

                   Cat de ciudata este viata...Cu cativa ani in urma nici nu m-as fi gandit ca poate ar fi frumos sa o las sa stea jos...Cu un timp in urma nici nu mi-ar fi atras atentia aceste detalii...Cu putin timp in urma m-as fi uitat cu nepasare si m-as fi gandit: ,,Daca era obosita, de ce nu a stat acasa? Cine a pus-o sa iasa afara?". Nu m-as fi gandit ca poate a trebuit sa mearga la doctor, si nu as fi stiut ca transportul pentru tratament nu este asigurat de spital. Nu mi-ar fi trecut prin cap ca poate trebuia sa cumpere mancare, si nu ii era nimeni aproape pentru a face asta; nu as fi stiut ca poate vecinilor nu le pasa, iar familia ,,nu avea timp". Nu m-as fi gandit la nimic din toate acestea. Acum, insa...

                  Firul gandurilor mele fu intrerupt cand tramvaiul se opri. Am coborat, si m-am indreptat cu pasi marunti catre destinatia mea. Cerul statea greu deasupra orasului, ca un voal de cerneala acoperit de nori de plumb. Statea sa ploua. Atmosfera era incarcata. Vantul sufla incet si se furisa pe la spatele meu, in timp ce frigul ma cuprinse si un fior rece ma strabatu, facandu-ma sa tremur usor in fata racorii...

                  Am deschis usa cladirii mari si am intrat in spital. Am inceput sa urc scarile, cu pasi tremuratori. Mereu am urcat scarile, Liftul ma inspaimanta. Pana a ajunge la etajul trei, pentru cancerul de plamani, am trecut pe la etajul 1. Femei se plimbau si tuseau. Priviri triste si obosite. Fete cu expresii invinse. Alti oameni, vizitatori, probabil rude sau prieteni apropiati, cu priviri incetosate, coborau pe langa mine grabiti sa isi ascunda lacrimile care stateau periculos de aproape de a cadea...

                    Etajul 2: Barbati si femei stateau pe scaune si se miscau cu greu. Asistentele stateau pe langa ei, mergeau cand la unul, cand la altul, sa ii intrebe cum se simteau, sa le ofere un pahar de apa, o lingura de mancare...

                    Ajung la etajul 3. Pacienti cu voci slabite. Plamanii micsorati, plini de pete negre pe radiografii, esofagul inconjurat de o pelicula care strangea si care le schimba vocea in soapta, iar respiratia libera le-o metamofoza in implorare pentru firisoare de aer...

                      Am intrat in salonul 136. Intre 4 pereti. Patru pereti albi, o usa mare, alba, o camera cu lumina obscura, geamuri mari cu priveliste la masinile de salvare care vin si pleaca... Trei barbati stateau in cele trei paturi inghesuite, cu lenjerie alba. Totul era asa lipsit de culoare. Totul era asa monoton...Fiecare tusea. Niciunul nu a mancat. Niciunul nu a pus un strop de apa in gura. Perfuziile cu glucoza ii tineau in viata. M-am uitat catre el si aproape nu l-am recunoscut. Nu imi venea sa cred ca el era omul care in copilarie ma tinea in brate si se prefacea ca e calutul meu, iar eu il trageam de urechea dreapta sau stanga, in functie de directie, si ii spuneam ,,Dii", iar el mergea in pas saltaret in directia pe care i-o indicam; Nu imi vene sa cred ca el era omul care venea dupa mine la gradinita si conducea masina cea veche dupa-masa, si ma ducea acasa, unde incepeam sa ii povestesc despre ce s-a intamplat in ziua respectiva; Nu imi venea sa cred ca era acelasi om care imi spunea seara povesti, inainte de culcare, cel care ma tinea de mana cand vroiam sa merg pe marginea patului pentru a ma crede supereroina; Nu imi venea sa cred ca EL era bunicul meu...

                  Boala l-a schimbat intr-un mod inimaginabil...Niciodata nu m-as fi gandit ca se va intampla asta...Nimeni nu s-ar fi gandit...Omul odata robust, cu fata rotunda, care odata manca mese copioase, cu ochii de un albastru rapitor, plini de lumina, cel cu rasul pana la urechi care rasuna in bucatarie cand el avea usa inchisa in camera...Omul care avea o voce de rasuna din capatul gradinii pana in fata portii...Omul acela s-a pierdut undeva departe, in spatele ochilor acum de un albastru pal, aproape cenusiu...Acum fata ii era trasa, a slabit enorm, era cel putin de trei ori mai slab, privirea trista i-a luat locul zambetului, capul plecat a inlocuit privirea demna, impunatoare...Vocea sa groasa si fericita era acum o soapta abia perceptibila...

                           L-am salutat si l-am imbratisat cu drag. I-am zambit. Poate vazandu-ma zambind il ajuta...Isi dadu jos firele de oxigen fara de care putea rezista putin timp, si spuse ca vroia sa manance...lua o lingura de supa, si se ineca. Era aproape imposibil sa inghita. S-a ingustat locul destinat inghitirii mancarii, care a fost luat de celulele negre, canceroase...Inima mi se stranse, si am devenit toata rece. Mereu se ineca. Si mereu simteam aceeasi frica. Era un sentiment inexplicabil, un sentiment de tristete greu de imaginat, a sta langa o persoana, a privi acea persoana si a simti in fiecare secunda, la fiecare respiratie a sa, teama ca in secunda urmaatoare sa nu o pierzi...Dupa putin timp se linisti. I-am pus firele de oxigen inapoi, pentru ca ii era greu sa respire. L-am intins inapoi in pat, si am inceput sa ii povestesc. Ii aduceam aminte de momentele vechi, si am reusit sa ii vad un zambet pal incepand sa se formeze pe fata brazdata de nopti nedormite...Timpul se scurse, ochii ii erau tot mai grei si adoarmi. L-am imbratisat inca o data inainte sa plec. El ma saluta cu glas stins si imi spuse sa mai vin. I-am promis sa ma intorc in ziua urmatoare... 

                        Mi-am luat la revedere de la ceilalti pacienti din camera, si am iesit cu inima ingreunata si privirea scaldata in lacrimi carora nu vroiam sa le dau drumul. Ii spuneam mereu ca se va face bine. El uneori ma credea. Alteori dadea din cap in semn de aprobare, dar se gandea ca nu e asa. Alteori nu spunea nimic...Dar eu stiam adevarul. Eu stiam ca era aproape de sfarsit. Eu stiam ca boala era in ultima faza, si ca el era unul din norocosii care au reusit sa lupte si sa ajuga pana aici. Cancerul de plamani, de obicei, ucide intr-un an de zile. El traia, inca, dupa trei ani de la depistarea bolii. Dar eu stiam ca pe zi ce trece era din ce in ce mai rau. Eu stiam ca in fiecare zi, fiecare moment putea fi ultimul in care il vedeam...Imi doream sa pot face ceva. Dar nu aveam ce. Cand momentul avea sa vina, eu aveam sa pot face nimic pentru a il opri...Puteam doar sa pretuiesc fiecare zi in care il mai vedeam inca o data...Si sa ii spun inca o data cat de mult il iubesc...

                        Am iesit din spital, si am inchis usa in urma mea. Un tunet infiorator sparse linistea, si un fulger de alama de lumina taie cerul albastru in doua parti. Si ploaia incepu sa cada, rece, deasa, si neoprita. La fel si lacrimile mele...