Primul volum din seria „Our Ways".
„Unde sunt ei, acolo e și focul."
Jasmine Alton nu ar fi trebuit să se întoarcă vreodată în acel oraș.
Ashton Rivera nu ar fi trebuit vreodată să se apropie din nou de ea.
Focul este alimentat de un altul, iar de c...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Continui să-mi scobesc cuticula de la degetul mare, ținându-mi un frâu mica strâmbătură ce-mi încordează mușchii feței atunci când reușesc să-mi rup o pieliță ce lasă în urmă o dâră de sânge pe care mă grăbesc s-o șterg cu cealaltă palmă. Simt ochii Ximenei peste tot pe fața mea, dar nu găsesc în mine curajul de a-i întâlni privirea. Deși am fost de acord să vorbim, adevărul este că mă simt stingherită s-o știu în același spațiu cu mine, lucru pe care nu l-aș fi crezut posibil cu câțiva ani în urmă.
Nu mai știu cum să-i vorbesc. Ce să-i spun. De unde să încep cu explicațiile.
Oare se mai poate repara o prietenie ce-a fost la un moment dat frântă?
Din fericire, tata își găsește momentul cel mai oportun pentru a bate la ușă și-a ne aduce două pahare de suc. Schimbă câteva replici scurte cu Ximena, apoi face cale întoarsă, nu înainte să-mi arunce o scurtă ocheadă pe care nu știu prea bine cum s-o interpretez.
— Nu știu dacă ți s-a mai spus, dar uniforma aia îi vine de minune tatălui tău.
Îmi ridic surprinsă ochii spre ea, neștiind cum să-i judec remarca mai mult sau mai puțin... ciudată. Prin uniformă se referă la veșnicii săi pantaloni negri de stofă, cămașa albă, centura ce-i înconjoară brâul și mica insignă aurie ce-i scoate în evidență rangul.
Până să spună Ximena ceva legat de hainele sale, mai că nici nu le-am acordat vreo atenție anume. Abia atunci când îi zăresc micul zâmbet din colțul gurii îmi permit să mă mai destind puțin, izbucnind amândouă într-un pufnet ce mai detensionează aerul neobișnuit dintre noi.
— Prea deplasat?
— Nicidecum, zic cu un zâmbet ceva mai relaxat.
— Văd că n-ai redecorat prea mult, o aud spunând, luând câteva înghițituri din paharul cu suc.
Zăbovește câteva secunde cu ochii prin fiecare colțișor al camerei, observând cum i se înmoaie puțin privirea la vederea celor câteva poze agățate de marginea oglindei de lângă perete. O fotografie cu noi două de când fusesem la colindat în noaptea de Halloween, de prin clasa a șaptea. Una de la balul de absolvire din clasa a opta, amândouă îmbrăcate în rochițe colorate, cu niște diademe strălucitoare pe cap, confecționate chiar de către tatăl ei. O alta cu noi, Ashton, și alte câteva persoane în jurul unui fel de foc de tabără făcut cu autorizația școlii pe terenul de sport, tot la finalul clasei a opta.
Ultima fotografie cu noi toți.
Ultima în care am zâmbit cu adevărat. Pentru ultima dată.
Înghit în sec, bătând ritmic cu degetele în sticla paharului.
— Nu prea m-am gândit la asta.
— Ar trebui. Rozul chiar nu te mai prinde.
Remarc nota de amuzament din vocea ei, așa că schițez, la rândul meu, un mic zâmbet nu tocmai convingător, mutându-mi ochii peste pereții de un roz perlat, aproape șters.
