Pe căi greșite

Capitolul 6

new ashton in town *wink wink* 

m-ar bucura tare mult să mai reveniți cu reacții/ipoteze/gânduri prin comentarii :D

ASHTON

Aud pocnetul înainte să se producă bubuitura.

Un geamăt înfundat, ca de animal în suferință, străbate goliciunea tăcută a halei. Nenorocitul se apleacă pentru a-și prinde coapsa stângă între palmele și așa însângerate, căzând, cu un gest aproape comic de teatral pe caldarâmul jegos de la picioarele noastre. Începe să se smiorcăie pe un ton plângăreț, bălmăjind tot felul de obscenități în spaniolă pe care aleg, pentru propriul meu bine, să le trec cu vedere. Mirosul de cupru al sângelui, grețos ca un parfum prea dulce amestecat cu otravă, se ridică în căldura înnăbușită a serii, încrețindu-mi pielea din jurul nasului. Începe să mă facă să regret că nu i-am tras glonțul ăla direct în frunte, sau, poate și mai bine, în afurisitele sale de boașe spurcate. Mă gândesc că Cel de Sus m-ar fi trecut cu vederea dacă aș fi scăpat lumea de un pedofil nenorocit, dar nu caut să abat și mai mult mânia Lui asupra vieții mele și așa de rahat.

Am multe păcate la activ, dar a ucide nu se numără încă printre ele.

— Te descurci tu de aici? îi întind pistolul lui Carlito, ștergându-mi lateralul încheieturii stângi de blugi, cât să înlătur cei câțiva stropi de sânge.

Ia arma cu un rânjet care ar trebui să-l îngrijoreze pe ticălosul care încă se vaită de zici că i-am dat un șut în mădularul și așa grețos. Cu puțin noroc (și câteva secunde lăsat singur pe mâna lui Carlito), n-o să și-l mai poată folosi niciodată.

Părăsesc răcoarea halei, lăsând în urmă gemetele estompate de ușa metalică ce se închide cu un scârțâit în spatele meu. Aerul serii încă e înecăcios, dar asta în parte și din cauza gropii de gunoi din apropiere ce împrăștie o duhoare execrabilă de mâncare stricată și alte rahaturi puturoase la care nici nu vreau să mă gândesc. Mă îndepărtez și mai mult de intrare, scoțându-mi pachetul turtit de țigări din buzunarul de la spate pentru a pescui una din interior. Scânteia aurie a brichetei înlătură o parte din obscuritatea din jur. Trag, cât să simt pe limbă pișcătura familiară a tutunului, și-mi înalț o clipă privirea spre cerul spălăcit de nori de deasupra.

O durere pulsatilă începe să-mi zvâcnească dintre tâmple. E cu mult trecut de miezul nopții și mi-e al naibii de somn. Ai fi tentat să crezi că după atâția ani în care ai dormit mai degrabă iepurește ar fi trebuit să te obișnuiești, dar nu cred c-ai putea s-o fac vreodată. Oboseala rămâne permanent acolo, în oase. Tensiunea constantă din creier e ca un memento mult prea strident ce nu te lasă nici de-al naibii să mai lași garda jos. Am uitat când am dormit pentru ultima dată bine. Probabil cu mai bine de trei ani în urmă. Cândva, când viața mea părea să aibă alt curs. Între timp, am deviat mult prea mult de la el pentru a-mi mai putea regăsi calea înapoi.

Termin țigara, zdrobind chiștocul rămas cu vârful bocancului. O clipă mai târziu, ușa metalică scârțâie prelung, anunțând prezența lui Carlito care mi se alătură cu un zâmbet ciudat de satisfăcut. Niciodată nu i-am înțeles adrenalina asta ce vine însoțită cu fiecare misiune pe care o primim de la Dante, dar nici nu m-am arătat vreodată prea curios să-i aflu motivele. În segmentul ăsta de muncă, cel mai bine îți este dacă îți ții gura închisă, ochii drept înainte, cât să nu-ți fugă pe unde nu-i cazul, și să nu-ți pui întrebări. Întrebările aduc cu sine bănuiala, iar suspiciunea n-a fost niciodată ceva care să-l încânte prea tare pe Dante.