Te privesc; în același timp recitesc mesajul pe care ți l-am trimis și mă întreb dacă poate a fost o idee bună. Trebuie să fi fost; tu nu mă asculți, nu-ți pasă de mine. Trebuia să-ți zic cumva.
Te privesc în continuare sperând că poate se va schimba ceva. Sângele ce-mi trece prin vene e rece; s-ar putea încălzi doar cu un zâmbet din partea ta..dar rămâne rece. Dacă aș avea mașina timpului aș da timpul înapoi până la momentul în care te-am cunoscut. Aș întoarce capul în altă parte ca să nu mai văd acei ochi albaștri care încă mă urmăresc, aș rupe toți trandafirii din curtea mănăstirii, trandafirii care au creat decorul perfect pentru a ne cunoaște.
Nu mai pot. M-am săturat să tot sper, să mă învârt în jurul cuvântului "poate". E clar cã nu va putea fi niciodatã nimic. Dar de ce nu-mi spui? Îți place sã vezi cã cineva e în stare sã-și dea viața dar în schimb tu nu ești în stare nici sã rãspunzi la un mesaj..și totuși eu te iubesc..de ce?
Îmi întorc privirea spre o frunză care tocmai cade din copac. Pare la fel de tristă cum sunt și eu; viața ei s-a sfârșit, poate că și a mea... Dar brusc, îmi simt mâna atinsă de ceva, ceva cald, fin, mâna ta. Și încă ceva, corpul tău se apropie fulgerător de repede de al meu. "De ce a trebuit să dureze atât? De ce aștept asta de mică și se întâmplă abia acum? Nu pot să cred, chiar se întâmplă!" - gândurile mele imediat după "sărutul minune". "Asta a fost tot? Am aștept 10 ani doar pentru trei secunde de iubire?! Iubire?! Nu a fost iubire..".
Corpul tău dispare pe ușa din spate. Și se reașterne liniștea; simt lacrimi pe obraz care curg cum nu au mai curs vreodată...acum realizez ca s-a sfârșit...s-a sfârșit ce n-a fost vreodată între noi.
