Zilnic mă gândeam la tine, mereu, în fiecare moment, secundă, minut, te iubeam enorm. Atunci am primit răspunsul la întrebările mele, „daa, mă iubește, chiar mă iubește, și suntem împreună!" fericirea se vedea pe chipul meu, când era o situație de plâns nu puteam să plâng, eu zâmbeam. Chiar mă simțeam împlinită, nici nu pot să exprim în cuvinte ceea ce am simțit. „Omul pe care-l vreau de la 6 ani e acum al meu, doar al meu, și numai al meu, pentru totdeauna"...ușor ușor, ne apropiam de ziua în care se făcea un an de când ți-am spus. Vroiam să fie altfel, adică să fie frumos. Să plâng din nou, dar de fericire!! Ne-am văzut în Vinerea Mare, înainte de Paști. Și am mers cu tine la biserică. Am râs, am vorbit despre foarte multe lucruri, și pentru că eu abia venisem dintr-o micuță excursie cu clasa, erai curios..puneai întrebări de parcă erai un copil. Un copil pe care eu îl adoram, îl idolatrizam, și cred că de asta nici nu a mers relația noastrăă....în fine, seara Învierii. Prea bine arătai!! Mă uitam la tine de parcă erai un bibelou de porțelan și mi-era frică să te ating ca să nu te spargi. Și tu mi-ai zâmbit și vorbit așa frumos, cum nu a mai făcut-o nimeni înainte. Dar știi ceva? Cu toții știau, toate prietenele mele, colegele, toți, mai puțin părinții mei. Și speram să le pot spune în seara aia,dar nu am reușit. Mai spre dimineață am ieșit afară, și de atunci s-a schimbat totul, tu ai început să fugi din nou de mine, la fel ca mai demult, nu mă auzeai, nu mă vedeai, eram ca un intrus... cum zicea prietena mea: istoria se repetă, și chiar s-a repetat. Zilele Paștelui am plâns încontinuu, fără să te văd, fără să ne vorbim, pentru că nu-mi răspundeai, pentru că nu-ți păsa de mine. Simțeam că vine sfârșitul lumii...
