Finally Alive - YAOI/BOY×BOY

Capitolul 3

- Ai mințit, am spus cu vocea răguşită şi cu lacrimi care curgeau încet de pe obraji pe pisica neînsuflețită de pe patul meu.

Inițial, am crezut că doarme. Am adus-o acasă în speranța că se va trezi şi va sta cu mine, că nu va mai pleca niciodată şi că o să-mi fie alături pentru o eternitate. Aşa am crezut. Aşa ar fi trebuit să fie. Dar doua zile au trecut, iar pisica nu se mişcase din acea poziție în care a fost încremenită, nici ochii albastri nu i se odihniseră, iar holbarea lor continuă într-un singur punct fix mă făcea să vreau să urlu, să îi scot cu propriile mele mâini şi să îi aşez într-o altă direcție doar ca să se uite în altă parte. De la un timp, felina începuse să emane un miros repulsiv ce mă îndepărta de micuțul trup al acesteia, aşa că am crezut că avea nevoie de o baie. M-am înşelat. Imediat ce am trecut buretele umed peste pisică, pielea şi blana sa a început să se desprindă de pe oase, deci am abandonat imediat această inițiativă inutilă.

Nu voiam să accept asta. Mi se părea imposibil ca eu să fi fost monstrul care a pus capăt vieții unei ființe atât de neajutorate şi fragile. Din vina mea nu va mai putea niciodată să mai meargă zburdalnic pe alei, nu va mai putea niciodată să încânte oamenii ce se opresc doar pentru a o admira şi a-şi trece puțin mâinile prin blana ei mătăsoasă. Din vina mea nu mai are viață. Din vina mea... nu, nu este vina mea.

Am auzit o voce atunci. Era atât de impunătoare şi puternică în capul meu, încât simțeam că dacă nu o ascultam aş fi fost condamnat la secole întregi de chin, apoi degetele mi-ar fi fost smulse cu un cleşte fierbinte înainte de a fi decapitat şi rămăşițele mele să fie arse. Un instinct primar m-a constrâns să mă încred în vorbele parşive şi am ajuns să fur cu neruşinare lumina ochilor bietului animal inocent.

Aşteptam să îmi răspundă cineva, sau mai bine spus ceva. Am parcurs cu privirea din nou camera simplă care avea în ea doar patul meu, cel al lui Danny, un covor în mijloc şi o măsuța din lemn pe care erau împrăştiate câteva din desenele făcute de mine. De fapt, erau doar nişte mâzgâlituri care întruchipau o familie ce era formată dintr-o mamă, un tată şi doi copii. Familia visurilor mele. Mereu personajele din desenele mele zâmbeau, păreau fericite şi credeam că se distrează, iar eu aş fi dat orice ca să experimentez măcar o dată sentimentul de a avea o familie unită.

Oare vocea a dispărut pentru că mi-am dat seama din intențiile sale malefice, din păcate prea târziu? Şi-a îndeplinit misiunea de a mă corupe, iar acum şi-a luat tălpăşița pentru că mă consideră un gunoi ce nu-i mai poate satisface plăcerea grotească de a îndeplini primul păcat? Am fost folosit, stricat, depravat. Dar nu voiam să mă dau bătut până nu primeam un răspuns de la acea entitate necunoscută.

- Ai mințit! am strigat din nou. M-ai păcălit că o să-i fie bine! Am trântit pumnul în salteaua patului într-un exces de furie şi mi-am forțat plămânii să strige chiar mai tare. Ai promis! Ai promis şi nu ți-ai respectat promisiunea! Mincinosule!

Peste câteva secunde în care mica încăpere era umplută doar de plânsul meu isteric în hohote, vocea îşi făcuse cunoscută prezența din nou.

- Nu am mințit cu nimic, dragul meu Simon. Recunoaşte, înauntrul tău asta e ceea ce îți doreai. Mâța este blocată aici, aşadar nu te va mai părăsi şi poți să o iubeşti atât cât vrei.

- Alte minciuni. Iubirea înseamnă căldură, iar săraca pisică nu va mai putea fi caldă niciodată.

- Atunci e perfect. O poți încălzi tu. Puteam simți rânjetul său mefistofelic la gândul că mă va vedea ținând strâns la piept un hoit.

- Nu pot. Dacă o ating, blana îi cade şi rămâne doar o chestie care miroase urât.

- Asta înseamnă că nu te iubeşte.