Finally Alive - YAOI/BOY×BOY

Capitolul 4

Perspectiva lui William

Ticăitul ceasului de la mâna stângă era singura dovadă că timpul nu se oprise în loc în aşteptarea mea nesfârşită. Biroul meu înghesuit nu era chiar cel mai confortabil loc de a-mi petrece timpul, dar îl preferam în locul agitației de acasă.

Doar pentru că este un miliardar ce se joacă pe degete cu zeci de firme importante, crede că are dreptul de a mă face să stau după fundul lui ore întregi. Conform ceasului, a întârziat deja 10 minute. Nemernicul ăla mă face să-mi irosesc timpul degeaba, iar timpul înseamnă bani. Am început să dau din picior agitat, ceea ce mi-a amintit de vremea când eram încă la liceu ş cu acest gest făceam oamenii din jurul meu să creadă că este cutremur. Încruntătura mea se adânci când mi-am adus aminte de acele vremuri mizere, când nimeni nu credea că o să ajung cineva în viață şi ca voi sfârşi cerşind pe stradă un colț de pâine. În momentul ăsta mi-ar plăcea să mă reîntâlnesc cu dragii mei colegi de liceu sau facultate şi să îi privesc cum le cade o falcă în pământ şi crapă de ciudă că am ajuns ceea ce sunt acum: un nenorocit cu mai multe fețe care, aparent, duce o viață perfectă.

Coatele îmi erau pe masă, iar bărbia îmi era aşezată pe degetele încrucişate ale mâinilor. Locul ăsta mi se cuvine de drept. Pentru că sunt un nesătul. Chiar dacă duc o viață de vis cu tot ceea ce şi-ar dori orice om, niciodată nu pot avea sufuciente lucruri materiale ca să fiu pe deplin satisfăcut. Asta mă împingea să trag de mine şi să lucrez mai cu trudă de fiecare dată ca să obțin imposibilul. Şi am reuşit.

Încă mă mir cum de un încrezut poate avea un statut social atât de mare dacă nici nu a auzit de punctualitate. Am oftat zgomotos şi am regretat că am ales să port un costum pe vremea asta incredibil de fierbinte. Picături de sudoare se scurseră pe tâmple de la baza rădăcinilor mele cărunte, ce erau odată ca pana corbului.

Mi-am descheiat în grabă sacoul şi mi l-am aşezat pe spătarul scaunului de culoarea cafelei ce a reuşit să mă țină treaz până în acel miment. Când mi-am întors trunchiul spre birou, nişte imagini în ramă mi-au captat atenția. În prima, femeia ce s-ar presupune că îmi este soție zâmbea rece. Nu ştiu cum, dar am impresia că a ajuns deja în stadiul în care nu mai poate afişa un zâmbet ce emană căldură, sau să fie măcar sincer. A trecut prin prea multe. Tocmai de asta am ales-o pe ea.

În afară de bani, lucrul pe care îl prețuiesc la fel de mult ca pe viața mea este sexul. Când eşti un om de afaceri ce este cunoscut de foarte multe persoane, nu îți mai poți permite să fii zărit prin cluburi sau bordeluri, deci cu un simplu angajament numit căsătorie pot să o călăresc în fiecare noapte şi suntem amândoi fericiți. Ea că poate sta cu familia ei într-un conac în care o singură cameră este mai spațioasă decât casa ei precedentă, iar eu că mă pot satisface cu ea în fiecare seară în care vin obosit de la lucru.

În cealaltă ramă de pe birou era o mâzgâlitură de desen în care se afla o familie de 4 persoane încadrate într-o inimă mare şi roşie. Numele srtistului era iscălit stângaci cu litere mari de tipar în colțul drept de jos: SIMON.

Nu prea existau diferențe între copilul meu vitreg şi un cățeluş, probabil din cauza condițiilor jalnice în care a fost crescut. Locuia lângă o plajă imensă pe care nu a vizitat-o niciodată înainte să apar eu şi să îi deschid ochii spre lumea din jur. De când fac parte din familia lor, de vreo doi ani, nu a existat o singură dată în care să refuze să facă ceva sau să ezite la vreo cerință, oricât de absurdă ar fi ea.

Nu îmi păsa de familie, ridicolul principiu de iubire şi acceptare reciprocă sau orice alt sentiment iluzoriu. Să o spune drept, singurul motiv pentru care m-am încurcat cu o familie la fel de stricată ca şi asta, este doar că femeia aia e o curva căreia nu îi pasă nici cât negrul de sub unghie de progeniturile sale şi faptul că băiatul ăla obedient poate fi biletul meu spre un contract pe care l-am pierdut din cauza vechii mele familii.