Finally Alive - YAOI/BOY×BOY

Capitolul 2

Mă uitam cu o privire pierdută la parcul ce fremăta de mişcare, la copacii înverziți, care chiar dacă erau atât de diferiți, se asemănau cel puțin într-o privință cu mine. Frunzele păreau pline de viață, se legănau fericite în adierea uşoară a vântului, dar de îndată ce vremea îşi va retrage brațele de căldură şi le va înlocui cu frigul neplăcut, ele se vor usca, vor cădea, iar toată lumea va uita că ele le-au încântat privirile odată, că au avut rolul lor în armonia naturii, dar asta doar până când mugurii vor apărea şi se vor transforma din nou într-o pată de culoare verde crud.

În cazul lor vremea rea le deteriora, în cazul meu e vina celorlalți oameni. Dar nu-mi pot permite să mă vadă uscat şi răpus la pământ. Probabil nu o să mai am niciodată forța suficientă pentru a redeveni ce am fost, dar măcar mă străduiesc să-mi păstrez învelişul cât de cât agreabil. Până la urmă, cine s-ar uita la o persoană distrusă?

Sub acel copac pe care îl studiam atât de persistent, un grup de copii de şcoală primară purtau o discuție mai aprinsă. Cu toții îi aruncau priviri acuzatoare unui băiețel blond ce purta ochelari rotunzi în stil Harry Potter. Băiețelul stătea ghemuit şi rezemat cu spatele de trunchiul unui copac, în timp ce o fată cu părul blond-roşcat prins într-o coadă de cal, ce presupuneam a fi şefa grupului, flutura energic în aer o micuță carte intitulată "Fram, Ursul Polar", deşi pe vremea aceea nu puteam desluşi literele ce alcătuiau titlul.

- Mergi în parc doar ca să citeşti o amărâtă de carte? întrebă ironic şi în dezgust fetița. Dacă vrei să faci ceva atât de plictisitor, atunci stai la tine acasă. Dacă te văd aşa, mă deprim.

Ceilalți trei copii din grup o aprobaseră, deşi sunt sigur că habar nu aveau ce înseamnă ultimul cuvânt pronunțat de fetiță. Băiețelul era vizibil afectat de aceste vorbe şi de pierderea cărții ce i-a fost probabil smulsă brutal din mână în timp ce el era cufundat în lectură, iar din cauza asta îşi strânse genunchii la piept, lăsându-şi capul pe ei şi începând să plângă silențios.

M-aş fi dus la el şi i-aş fi pus o mână pe umăr spunându-i să nu se îngrijoreze şi că îi sunt alături, m-aş fi certat cu tot acel grup pentru el, dar până şi la vârsta aceea fragedă eram în stare să realizez că nu aş fi îmbunătățit situația dacă m-aş fi băgat unde nu-mi fierbea oala şi probabil aş fi fost şi eu o victimă a batjocurii lor. Era inutil.

Un băiat mai dolofan îmbrăcat în haine sport, luă o piatră de pe jos şi o aruncă în băiețelul cu ochelari, nimerindu-l în cap, făcându-l să tresară.

- Hei! Fii atent la ce cred eu despre tâmpeniile astea de cărți!

Micuțul blond, panicat, îşi ridică fața de pe genunchi şi îl privi pe grăsun exact în momentul în care îi luă cu brutalitate cartea din mâna fetiței şi o aruncă pe jos, călcând-o în picioare şi împrăştiind pământ peste coperta şi paginile ei. Băiețelul privi cu ochii cât farfuriile cum motivul pentru care ieşise din casă şi pentru care venise în parc era distrus sub nasul lui de către tălpile unui nerod. Probabil din instinct îşi întinse mâna după carte şi rămase încremenit în acea poziție ce exprima ultimul impuls de a lupta pentru poveste, iar pe gura întredeschisă de uimire îi scăpă un scheunat patetic, iar eu m-am luptat cu greu împotriva dorinței ce mă ardea să fug într-acolo, să mă ghemuiesc lângă ochelarist şi să încep să plâng alături de el.

Când paginile deveniră suficient de murdare şi răvăşite încât cititul deveni imposibil, dolofanul îşi încetă activitatea ce părea că îl bucura infinit de mult.

Văzându-i fața disperată şi ascultându-i scâncetele cu care încerca să împiesice izbucnirea într-un plâns isteric de durere ce îți sfâşia inima, grupul ce i-a sfărâmat liniştea lecturii începu să râdă la unison, de parcă auziseră o glumă foarte bună, apoi se întoarseră pe călcâie şi plecară cu toții satisfăcuți că au reuşit să umilească pe cineva inferior celor care detestă cărțile.