Finally Alive - YAOI/BOY×BOY

Capitolul 7

Tony's point of view

- Idiotule! am strigat năucit la propria-mi reflexie din oglindă.

Sângele ce picura din rana deschisă aproape de cot devenea tot mai rece pe măsură ce înainta. A doua crestătură. Oare câte o să mai fie? Prima este deja cicatrizată, aceasta o să aibă aceeaşi soartă, dar câte o să urmeze?

Mi-am promis că de fiecare dată când o persoană dragă o să sufere de față cu mine, o să îmi trag cu cuțitul o dunguliță orizontală, roşie şi fierbinte pe mână.

Inițial, am vrut să retez câte un deget, dar ideea mi-a fost anulată când am descoperit duritatea oaselor. În niciun caz nu aveam eu o asemenea forță monstruoasă încât să fac lama tocită a cuțitului să treacă de diafiză.

Strigam, deşi era inutil. Strigam, deşi acea persoană ştia la fel de bine cât de slabă este. Strigam, dar nimic nu se va întâmpla. Nu pot schimba faptul că am fugit ca un laş, deşi strig până mi se usucă gâtul şi îmi piere vocea.

Strigam la acea persoană, deşi nu îndrăzneam să o privesc. Îmi e atât de silă de mine, încât dacă trăgeam cu ochiul, cu siguranță aş fi spart oglinda în mii de cioburi lucitoare şi tăioase.

Am încercat să mă abțin. Am încercat să nu strig. Dar acela nu era un strigăt. Era un răget de furie în toată firea, menit să elibereze toată această ură arzătoare într-o explozie a vocii mele.

Țineam în mine toate aceste vorbe de ocară ce mi se cuveneau dintr-un singur motiv: nu-mi doream să fiu auzit. În interiorul meu se dădea o luptă pentru cuvăntul ce mă caracteriza. Oare să fie pămpălău? Nu, e prea finuț. Ratat? Cu siguranță eram, dar tot nu e de-ajuns. Cretin? Şi mai potrivit, dar tot nu e destul.

Niciunul dintre ele nu era suficient de puternic pentru a exprima ce fel de persoană sunt. Într-un final, am ales unul la nimereală (Idiotule!) şi i-am dat drumul. Era imposibil să mai rețin această furie oarbă în mine.

Dar, cum orice dorință am nu mi se îndeplineşte, am fost auzit. În pragul uşii apăru silueta mamei. Eram prea încordat ca să o observ, iar privirea mea îmi era ațintită asupra lemnul biroului pe care era aşezată oglinda. Degetele îmi erau încleştate dureros de mult de marginea acestuia, iar lacrimile îmi îngreunau încercarea de a le privi cum cad şi se zdrobesc de birou. Îmi doream să lovesc lemnul acela, dar era aşa de vechi şi sensibil, încât s-ar sfărâma mai uşor decât măruntaiele unui om tăiate de un topor. Burta îmi dădea dureri de la efortul de a plânge silențios.

- Scumpule, ai pățit ceva? vocea mamei răguşită, dar blândă, străpunse liniştea într-un mod liniştit.

Mi-am întors privirea spre ea, încercând să disting mai mult decât conturul său, dar nu puteam. Oricum nu conta. Am văzut-o de atât de multe ori, încât îi ştiu pe de rost trăsăturile.

Puțin robustă, destul de scundă, dar emană o gingăşie rară de copil, în ciuda ridurilor apărute la coada ochilor şi la colțurile gurii de la prea mult stres şi a părului încărunți înainte de vreme.

Am vrut să strig: Nu! Nu sunt bine!, dar tot ce am reuşit să fac a fost să dau drumul hohotelor de plâns.

Zărindu-mi carnea spintecată, mama năvăli înăuntru cu o expresie încruntată. Când ajunse în dreptul meu, îmi smuci încheietura de pe marginea măsuței din lemn şi o ridică în dreptul privirii mele.

- Tony! Tu vrei să mori!? se răsti apraope isterică. Dar în privirea ei scânteia o îngrijorare infinită.

Am cugetat câteva momente. Voiam să mor? Privind din perspectivă, asta ar însemna că aş avea doişpe ani pe vecie. Nu o să am o familie iubitoare, o casă primitoare sau un loc de muncă stabil. Aş putrezi într-un sicriu din lemn, aşteptând ca viermii să se hrănească din rămăşițele mele omeneşti. Mama ar rămâne să se descurce cu toate treburile de una singură, căzând pradă depresiei şi gândurilor macabre. Dumnezeule, nici nu vreau să mă gândesc cum s-ar simți o mamă pierzându-şi unicul copil!