Runaway

Capitolul 3

Stăteam unul lângă celălalt, uitându-ne amândoi la tavan. Mâinile noastre se aflau la o distanță mică una de cealaltă, iar atunci când s-au atins, un val de electricitate mi-a traversat tot brațul. Iar apoi mâna sa imensă mi-a apucat-o pe a mea. Respirația mea este singurul lucru care răsună în cameră, toate fotografiile lipite de pereți părând să ne privească.

M-am mai liniștit. Așternuturile se mișcă sub mine, iar Ashton se întoarce pe o parte, privindu-mă, fără a-și retrage mâna din jurul palmei mele. Se uită adânc în ochii mei, căutând o cale spre inima mea.

-Ce ascunzi, Dahlia?

Nu am putut să las cuvintele să-mi iasă printre buze. Simțeam că încă nu este timpul. Lucrurile se mișcă așa de repede în ultimul timp, iar totul m-a dat peste cap.

-Întrebarea ar fi ce nu ascund..., îi răspund învinsă.

Oftează.

-Lasă inima să-ți respire. Dă-i o pauză.

Rușinea mă face să-mi întorc ochii de la el, dar imediat mă face să-l privesc din nou, punându-și degetele sub bărbia mea și restabilind contactul vizual.

-Nu trebuie să fii nefericită pentru a-i face pe ceilalți fericiți.

Oftez.

-Simt cum totul se învârte în jurul meu. Simt că sunt pe o barcă, în mijlocul oceanului, într-o continuă furtună. Iar tot ceea ce fac este să mă uit după o pată de pământ.

Ochii lui nu mă părăsesc.

-Atunci o să te aștept.

Și a fugit pe geam.

M-am trezit după un somn lung și, însfârșit, odihnitor. Un zâmbet mare mi se așează pe față când găsesc un mic bilet pe noptieră.

"Lumina te făcea să arăți ca o floare.

A. xxx"

Iar asta mi-a făcut ziua mai bună. Iau bucata de foaie mototolită și o lipesc pe posterul cu Oasis. Acolo va sta el. Mi-a spus că iubește Oasis.

Mama mă așteaptă jos, la fel de fericită ca în seara precedentă. Mă salută și îi urmez exemplul. Începe să discute cu mine, însă mintal sunt departe de încăperea unde ne aflăm. Aseară a fost ceva special între noi. Nu, nu am făcut nimic ce implică orice fel de contact intim, însă mi-a încălzit inima.

Îmi iau geanta pe umăr și plec spre magazinul micuț din capătul străzii în care, aparent, trebuie să-mi petrec ceva vreme pentru a face rost de bani. James Blunt îmi făcea ziua mai bună. Acesta ar fi singurul moment în care îmi dau seama ce trebuie cu adevărat să fac. E ceva foarte rapid, dar cu un mare impact. Trebuie doar să mă bucur, pe moment.

Aranjez hainele pe umerașe, fiind atentă la mărimi și la specificații. Fiecare trebuie să facă ceea ce are de făcut. Două mâini îmi acoperă ochii, și nu-mi trebuie mai mult de două secunde să-mi dau seama că este el.

-Văd că-ți iei treaba în serios, mă privește amuzat.

-Dacă nu ar fi așa, de unde crezi că aș avea destui bani să vin cu tine?

Figura i se întristează subit. Mă face curioasă.

-Îmi pare rău.

Asta a fost tot ceea ce a spus înainte să iasă furtunos pe ușă, lăsându-mă să-i privesc corpul cum se îndepărtează de mine. Ceva se întâmplă cu el.

După mai multe ore de muncă, mă întorc extenuată acasă. Drumul a fost mai scurt decât credeam, oamenii nefiind afară la ora asta. Cum am intrat în casă, impulsul meu a fost acela de a o striga pe mama, însă am renunțat știind că va trebui să o las în urmă. Nu pentru mult timp, adevărat, dar această despărțire este dureroasă. Urc scările, încercând să nu fac prea mult zgomot și ajung la mine în cameră. Îmi arunc geanta pe pat și mă îndrept spre dulap pentru a lua un mic rucsac. Înainte să pot să apuc obiectul, o bucată de hârtie lipită peste posterul cu Green Day îmi atrage atenția. Știu sigur că pe el nu l-am acoperit. Mă întind să iau bucățica de hârtie și încep să citesc cu voce tare.

-"...dar a trebuit să plec de data asta."

Și nu mi-a luat mai mult de câteva secunde să-mi dau seama că Ashton a plecat.

Deși eram nervoasă și rănită, am decis să lipesc biletul la loc pe poster. Poate fii o bună învățătură de minte. Plus că arată bine lipit acolo. Ținându-mi lacrimile ascunse spunându-mi că nu trebuie să mai plâng, mă îndrept spre living, căutând-o pe mama cu privirea. Stătea în fața televizorului, cu o cană de cafea în mână, total absorbită de cuvintele prezentatorului. Bea cafea de fiecare dată când se uită la televizor, fie că e seara târziu sau dimineața la prima oră. Mi-a auzit pașii. și-a lăsat cana pe măsuță și și-a întors corpul spre mine, zâmbindu-mi.

-Cum a fost la muncă, puiule?

-A fost...bine, încerc să-mi atenuez minciuna cu un zâmbet mic, deja simțind cum lacrimile mi se adună în spatele ochilor, gata să răbufnesc.

Dar nu voi face asta în fața mamei. M-a văzut de prea multe ori plângând.

Îmi apuc jurnalul în mâini și încep să scriu. Nu știu exact ce ar trebui să scriu sau ce va ieși, dar simt nevoia să las totul afară fără lacrimi. Stiloul se mișca repede pe foaie, zgâriind-o și adâncind-o. Cerneala a început să iasă în exces, cuvintele fiind aproape invizibile, dar nu-mi pasă. Nu voi arăta nimănui. Încheietura a început să mă doară, dar continui să o mișc repede deasupra jurnalului. Îmi forțez ultimele puteri.

Las aerul să-mi iasă din plămâni sub forma unui oftat și arunc o ultimă privire către paginile pătate. Cuvintele se citesc greu. Este bine. Acum sunt bine. Ascund jurnalul și decid să las pe ziua de mâine dușul. Mă trântesc în pat și îmi închid ochii, simțind pe sub pleoape lumina lunii așezându-mi-se pe față. Noaptea asta va fi una liniștită, de asta am nevoie.

După aproape trei săptămâni de la plecarea lui, încă mă simt trădată. Nu am fost mai abătută ca acum. Și nu sunt rănită fizic pentru a fi extenuată. Nu faptul că am rămas aici mă rănește, ci plecarea lui. Trădare, asta a făcut, m-a trădat. Dar oamenii sunt egoiști. Am fost total dărâmată aceste săptămâni, gândindu-mă că nu sunt făcută pentru a simți fericirea. Întotdeauna când sunt singură mă gândesc la asta. Mă bântuie tot ceea ce se învârte în jurul meu. Mama mea a fost tot mai ocupată în ultimul timp, iar eu am stat singură cu gândurile mele, lucrul de care îmi era cel mai frică. Poate că existența mea nu merită tot efortul și ar trebui să o termin acum și pentru totdeauna cu viața. Și va trebui să fie fără durere. Măcar atunci când mor.

Mă ridic din pat și mă duc cu privirea împăienjenită spre baie. Deschid micul dulap din dreapta capului meu și scot cele trei recipiente cu pastile. Le păstrez de mult timp aici, fiind nesigură când ar trebui să o fac. Dar acum o știu. Le îndes în palmele mele și mă duc înapoi în cameră. Green Day cântă, împingându-mă mai mult spre limită. Am vrut să mă sting cu muzica lor cântând pe fundal. Nu-mi vine să cred că asta se întâmplă.

După aproape o jumătate de oră, cele trei tuburi sunt complet goale, iar o stare de somnolență îmi preia mintea. Mă întind pe pat și aud încet vocea lui Billie Joe.

"She gets so sick of crying"

-