Înainte să-mi pot da seama, mă aflu la masă și sunt la fel de buimacă. Rotesc lingura visătoare în lapte. Oare ce mi-a spus aseară este adevărat? Pentru o secundă am simțit că asta trebuie să fac, însă partea mea cerebrală a acționat din nou. Unele lucruri sunt complicate.
Mama mea trebăluiește fericită prin bucătărie aruncându-mi din când în când întrebări. Nu sunt atentă la ceea ce se petrece în jurul meu. Las castronul plin pe marginea chiuvetei și mă îmbrac. Am nevoie de o plimbare. Căștile îmi sunt în urechi, iar muzica mă liniștește. Îmi mențin pasul alert, îndreptându-mă oriunde mă duc străzile. Oamenii trec pe lângă mine, unii urmărindu-mi corpul, alții ignorându-mă. Ashton avea dreptate în privința tuturor lucrurilor pe care mi le-a spus. Lumea e făcută să fie explorată, iar noi făcuți pentru a trăi. E un echilibru pe care l-am stricat de-a lungul timpului, conduși de atâtea tentații. Poate ar trebuie să-l restabilim.
Pierdută în toate aceste gânduri, mă așez pe o bancă și cercetez împrejurimile. Nimic ieșit din comun. Observ pe cineva așezându-se lângă mine, nasul meu fiind lovit de același parfum bărbătesc. Îmi întorc privirea spre siluetă, iar același zâmbet apare.
-Dahlia, spune printre respirații, ești rapidă.
-Și nici măcar nu am încercat, zâmbesc la rândul meu.
Chicotește, închizându-și ușor ochii.
-Te-ai gândit mai bine la Yale?
-Nu știu. Ceea ce mi-ai spus e adevărat, oricum.
Dă aprobator din cap, uitându-se în gol.
-Inițial- începe- am vrut să fiu singur. Știi tu, eu și lumea. Dar există oricând un loc pentru tine, Dahlia.
Îmi măresc ochii și încerc să găsesc vreo urmă de amuzament în figura sa, dar era serios.
-Ce zici? mă întreabă.
Deschid gura, încercând să las un răspuns aprobator să iasă. Dar nu au ieșit decât niște sunete de blocaj.
-Doar ascultă-ți inima. Așa poți fii deplin fericită.
Este al naibii de adevărat.
Urmăresc ceea ce se întâmplă în jur pentru câteva momente. Uit că el se află chiar în stânga mea. Peisajul mă fură pentru câteva momente. Oamenii treceau unul pe lângă altul, mulți grăbindu-se spre locurile lor de muncă, alții doar mergând absenți și ocolindu-se unii pe alții. Era un tablou trist, ceva ce mă făcea să mă simt anormală. Fiecare trecea, fiecare se ducea acolo unde trebuia să fie. Nimeni nu se oprea să vorbească, nimeni nu se oprea să admire. Doar mergeau, și duși erau.
Atunci realitatea m-a lovit.
-Da, spun într-un sfârșit.
Următorul lucru care se întâmplă este o îmbrățișare. Lungă, strânsă și plină de mulțumiri.
-Plănuiam să plec în trei zile, dar mai pot amâna dacă nu ești pregătită, spune, respirația sa mângându-mi pielea.
-Nu este nevoie, îi spun hotărâtă.
Îi simt zâmbetul formându-se, în timp ce strânsoarea mă sufocă. Mă simțeam în siguranță înconjurată de corpul său.
CITEȘTI
Runaway
أدب الهواة-Alege un loc, îmi spune uitându-se atent pe bucata imensă de hârtie. Închid ochii și-mi plimb degetul deasupra hărții. -Acolo vom merge, iubito! Iar buzele lui le frământă flămânde pe ale mele.
