Salazar trânti uşa fără să-i pese de respectul pe care trebuia să-l afişeze în faţa tatălui său.
- M-aţi chemat? Întrebă el în timp ce se aşeza pe un jilţ tapiţat cu mătase verde peste lemnul suflat cu argint. Special pentru întâlnire îşi luase unul dintre cele mai revoltătoare costume ale lui . Unul făcut de Alfred special pentru şcoala care urma să se deschidă atât de curând. Purta o cămaşă albă închisă pe gât cu o robă neagră cu margini verzi peste. Pălăria neagră cu un smarald uriaş încrustat în catifeaua nopţii şi cerceii de rubin încheiau costumaţia. Nu puteai să spui decât că îl prindea de minune.
- Având în vedere că apari numai atunci când îţi este invocată prezenţa, nu cred că ai alt motiv să apari. Totuşi să nu amintim certurile noastre inutile, pentru altceva te-am chemat aici.
- Chiar aşa ? Întrebă Salazar ridicându-şi o sprânceană ironic, spre surpriza şi dezamăgirea lui, Julian îl ignoră, luă două pocale de argint şi turnă în amândouă vin cu ajutorul baghetei din lemn de cedru cu inimă de viperă.
- Chiar aşa. Şcoala pe care tu o construieşti înseamnă unirea vrăjitorilor. Poate că negi cu desăvârşire legătura noastră de sânge şi chiar de familie deşi sunt destule dovezi pentru a înlătura orice bănuială. Motivul pentru care te-am chemat este că vreau să te ajut.
- Din câte ştiu nu ţi-a plăcut ideea niciodată. Ce te-a făcut să te răzgândeşti ? Întrebă tânărul viperin, lăsându-se pe spătarul scaunului.
- Un plan pe care îl aveam chiar eu în minte avea să fie construit în glumă de patru tineri. Nu mi-a picat tocmai bine să aflu asta...Tonul lui care în mod normal ar fi fost la fel de uman ca un genocid se înăsprise odată cu privirea de sânge ce-i era atât de cunoscută, ce semăna atât de tare. Simbolul familiei Slytherin dăinuia prin cruzimea lui nemăsurată. Fraţii lui ar fi dat orice să aibe ei părul ca zăpada şi ochii ca rubinul în flăcările Iadului. Ce nu ştiau ei era că simbolul acesta nu era altceva decât o boală. Încă se mai mira că tatăl lui încă trăia deşi trecuae de mult de prag. Pragul era vârsta de patruzeci de ani, iar tatăl lui avea să împlinească curând şaizeci de ani.
- Ce pot să spun? A fost acoperirea perfectă pentru planul nostru. Eşti surprins că am spus "nostru"? Să nu fii! Nu ar fi fost finalizat fără ei.
- Eşti mai prost decât credeam, uită-te la tine! Atâta inteligenţă pierdută în prostie. Nu ai avut nevoie de ei niciodată, eşti destul de capabil să deschizi singur o şcoală.
- Acum pot sta liniştit, am aflat părerea ta despre mine. Ironia plutea în aer ca un nor de furtună. Nici unul dintre ei nu avea de gând să renunţe la planurile lor. Amândoi erau peste măsură de ambiţioşi, erau atât de asemănători încât o poţiune de îmbătrânire mai slabă l-ar fi făcut pe Salazar identic cu tatăl lui.
- De parcă nu ai ştii, totuşi am fost anunţat că ai de gând să te însori. Felicitări, ai reuşit să i-o sulflii pe Rowena, lui Ravenclaw.
- Nu cu Rowena, mă însor. Ci cu Alessandra.
-O alegere suspect de bună din partea ta. Mă aşteptam la o rebeliune din partea partea ta.
De această dată Salazar nu se simţii obligat să răspundă aşa că se mulţumii să dea nepăsător din umeri. Începea să se plictisească de încercarea tatălui său de al provoca.Părăsise conacul exagerat de mare imediat după aşa-zisa sinucidere a lui Marius. Unii ar fi luat această decizie drept slăbiciune, totuşi bănuia că tatăl lui aflase motivul adevărat pentru care plecase. Nu avea să-l întrebe cum aflase, nu avea să îi dea nici un motiv ca să-i ceară...nu să-i ordone să se întoarcă în casa ce o va moştenii cât,se poate de curând.
Îi era frică să recunoască că trăise deja jumătate din viaţă, îi era frică să mai piardă timpul. Toţi îl considerau geniu, dar el ştia adevărul. Era un laş căruia îi era frică să dea ochii cu moartea.
Ridică privirea din pahar şi vru să-i spună tatălui său că avea să plece. Nu putea să-i vorbească spatelui contelui aşa că aşteptă ca el să se întoarcă.
Contele îşi ridică umerii şi păşi hotărât spre fereastra minusculă şi îşi aşeză braţul drept pe pervazul alcesteia stăruind cu privirea undeva departe.
- Probabil că ai aşteptat vreme îndelungată să auzi aceste cuvinte...Dar nu mai am mult de trăit, am depăşit pragul cu douăzeci de ani...şi acum va trebui să-ţi spun motivul pentru care noi, cei albi trăim atât de puţin.
Salazar aproape uită să mai respire când auzo cuvintele contelui. Îl ărivi surprins, toţi se întrebau de ce Salazar nu-şi arăta părul arginriu şi ochii sângerii, adevărul era că ura tot ce ţinea de familia lui, era nedrept să-i urască, dar vina le aparţinea lor. Nu putea să uite acele momente în care crezuse că avea să-şi piardă minţile. Nu putea să uite uşurinţa cu care îl ucisese pe Marius. Arareori dormea nopţile şi mai rar vorbea despre ce-l ţinea treaz.
- Nu am de gând să te plictisesc cu ce ştii deja, dar cel care a pus temelia clanului nostru a fost Comasor Viperin. Nimeni în afară de moştenitori nu ştiu de unde a venit şi mai ales de ce a aruncat un blestem asupra propriei familii. Contele făcu o pauză... Parcă întrebându-se dacă să continue sau nu, îşi luă hotărârea şi-şi pregăti continuarea explicaţiei.
- Atunci nu mă plictisi, nu-mi aminti că fac parte din familia asta de nebuni, nu-mi mai vorbi niciodată de vrăjitori morţi de secole, nu vreau să aud nimic despre ei.
- Salazar, vorbele şi faptele tale se contrazic, ţi-am spus că vreau să te ajut şi am să-mi ţin cuvântul. Contele ridică o mână oprind şuvoiul de cuvinte ce stătea să se reverse de pe buzele mezinului său.
Ascultă-mă! Ştiu de ce urăşti familia asta şi recunosc că ai dreptate să o faci, dar nu te ajută la nimic să lupţi împotriva aliaţilor tăi. Fraţii tăi pun la cale un complot împotriva ta, probabil şti deja, totuşi nu faci nimic ca dă-i opreşti. Te-ai folosit de simbolul acestei familii ca să obţii susţinerea celorlalţi vrăjitori, nu te condamn pentru asta. Eu te condamn pentru laşitatea de care dai dovadă!
Ochii mezinului deveniseră mici din cauza şocului, părea pus faţă în faţă
cu o sursă de lumină mult prea puternică. Scăpă de şoc câteva secude mai târziu, pupilele revenindu-i la dimensiunile normale. Un zâmbet la fel de rece ca viscolul i se ivi pe buzele roşii.
- Nu am de gând să mă scuz în faţa lor pentru ce sunt...Nu-mi pasă de părerile lor, cred că-mi lipseşte mândria atât de caracteristică viperinilor.
Contele izbucni într-un râs sănătos.
- Tu? Recunoaşte, Salazar că eşti chiar mai mândru decât fraţii tăi la un loc!
