Capitol nou ceva mai lung, urmează încă vreo 3 şi gata acest volum!!
Spor la citit!
****
Lăsă uşa să se trântească în urma lui şi porni nervos spre castelul ce începea să prindă formă.
Încă se mai gândea la afirmaţia tatălui său, avea dreptate, era mândru de ceea ce era. Totuşi faptul că se oferea să-i ajute la terminarea şcolii, îi dădea de bănuit. Orice ar fi spus bătrânul conte, nu putea să nege ajutorul dat de prietenii lui.
Korac fusese cel care îi dăduse ideea de a face publică acţiunea lui printr-o glumă de copii. La şaptesprezece ani, nimeni nu te lua în serios, nici măcar atunci când declarai sus şi tare că vei construi o şcoală pentru vrăjitori.
Prin toată regiunea, aerul era înbibat cu o aşteptare veselă. Urmau să fie sărbătorite ziua reginei şi a prinţesei Anna, toată lumea aştepta să vadă cine va participa la turnirul dat în cinstea celor două, premiul de anul acesta urma să fie chiar prinţesa. Salazar zâmbi gândindu-se la ce tărăboi făcuse fata când auzise veştile. Nu era ceva neobişnuit ca regii să îşi căsătorească în acest fel fetele. Observând capacitatea de luptă a bărbaţilor, reuşea să-i găsească fiicei sale un bărbat demn de mâna ei. Unica problemă era decizia fetei de a nu se căsătorii vreodată.
Ajunse în faţa casei sale, cumpărate cu un an în urmă, urcă scările, dar se opri şi se întoarse către stradă.
- Stăpâne! Spuse unul dintre angajaţii noi, habar nu avea că stăpânul lui era un vrăjitor, Will era singurul care avea habar de puterile acestuia.
- Jonathan, anunţă-l pe Alfredo că am de gând să trec pe la el peste două ore.
- Desigur, my lord. Salazar îl privii cu ochii scânteind şi intră în casă fără vreo altă lămurire. Urcă scările uriaşe din marmură albă şi o luă spre bibliotecă. Intră grăbit, îşi lăsă haina cu margini verzi pe unul dintre scaunele sculptate în lemn de cireş şi îşi turnă un pahar de vin. Pereţii ce păreau că nu se mai termină erau înţesate de rafturi de cărţi parţial goale. Toate cărţile aveau să fie transferate la Hogwarts.
- Hogwarts, testă a mia oară cuvântul şi tot pentru a mia oară realiză că era singurul nume ce se potrivea cu scopul lor. Termină de băut vinul şi se îndreptă spre dormitorul simplu, îşi schimbă hainele fără să mai deranjeze pe cineva. O haină de culoarea cerului de vară peste o cămaşă albă ornamentată cu o cravată neagră scrobită şi prinsă cu un ac de argint ce reprezenta un şarpe. Trase de un şnur de mătase aflat lângă patul cu stâlpi din lemn de tei. În mai puţin de câteva secunde apăru un servitor blond cu o cicatrice pe pleoapa ochiului stâng.
- M-aţi chemat domnule ? Vocea îi era joasă de parcă ar fi încercat să nu deranjeze pe nimeni.
- Dă ordin să fie pregătit Losar până cobor eu jos. Cu o înclinare scurtă bărbatul se întoarse şi închise uşa în urma lui.
Aşa cum ordonase, jos lângă scările de la intrare aştepta Losar, calul său favorit. Îl încălecă cu uşurinţă şi plecă fără să anunţe unde. Arareori îşi anunţa plecările şi venirile, dar Will reuşea să îl găsească atunci când era nevoie de el. Majoritatea vrăjitorilor se întrebau de ce ezita să-şi folosească puterile. De ce prefera să se comporte asemenea unui amărât de Încuiat. Adevărul era că ezita să se folosească de magie atunci când lucrurile puteau fi făcute fără aşi irosi puterile. Calul avea o viteză nebună, totuşi viperinul îl controla cu o mână de fier. Negru asemeni celei mai întunecaze magii, calul şi călăreţul păreau să facă corp comun, atât de armonios li se potriveau puterile.
Salazar trase hăţurile, forţându-şi calul să încetinească în faţa unor porţi impunătoare de fier forjat. Ieşise din oraş, casa se afla la câţiva kilometrii buni de "civilizaţie" aşa cum le plăcea celor din lumea bună să spună.
Terenul pe care era aţezată fosta abaţie aparţinuse până nu de mult cardinalului Clement, soarta lui nu fusese una tocmai favorabilă, mai ales după ce îl acuzase pe Julian Viperin de trădare împotriva bisericii şi încercase să se pună cu puterea contelui. Sfârşise atârnat în ştreang fără ca acuzatul să recurgă la cea mai elementară formă de magie.
Abaţia fusese primită ca şi premiu de Stephen Monroe, tatăl Alessandrei, după ce se întoarse din războiul împotriva Ierusalimului. Stephen murise de cinci ani lăsându-şi singurul copil, Alessandra, moştenitoare peste tot ce agonisise în timpul şi după Cruciadă. Un vrăjitor de excepţie ce adusese cu el unul dintre cele mai crunte blesteme create vreodată. Crucio. Se ştia doar că apăruse în timpul invaziei romane asupra Egiptului, dar nimeni nu putea fi sigur dacă acesta fusese creat de romani sau egipteni. Cunoscător al mai multor limbi "moarte" Stephen descoperise şi alte secrete infernale, pe care avusese decenţa să le ţină doar pentru el.
Un bărbat îmbrăcat într-o tunică crem cu o curea neagră lată la brâu se aproie de poartă.
- Domnule, spuse bărbatul uriaş, statura lui îl făcea pe viperin să pară un copil pe lângă el. Barba roşcată lungă până la piept îi era prinsă cu o bucată de piele de aceeaşi culoare ca şi tunica.
- Anunţ-o pe stăpâna ta că are un musafir! Spuse în timp ce mâna calul prin poarta deschisă de uriaş.
- Fără supărare domnule, dar domniţa ştie deja că aţi venit, zise bărbatul în timp ce îşi mută privirea spre casa, uriaşă făcută din piatră grii, puţinele detalii arhitectirale era prezente de o parte şi de alta a scărilor. Două statui, două păsări magnifice ce se înalţă din propria lor cenuşă, păzeau cu sfinţenie intrarea principală a casei
Salauar descălecă şi îşi lăsă calul pe mâinile argatului în timp ce înainta spre ontrarea principală. Fusese introdus într-un salon simplu, până avea să îl onoreze cu prezenţa viitoarea lui soţie. Un zâmbet sardonic îi apăru pe buze când se gândii că Alessandra nici măcar nu ştia că îi era logodnică. Sau poate ştia.
Intră ca o furtună de aur întunecat, purta tunică bărbătească, iar părul îi era lăsat în voie pe spate.
- Nu-mi spune că ai auzit şi tu bârfele!!
- Dacă tu ştii, nu văd cum eu, locuitor activ al oraşului, nu aş putea afla.
- Cine a putut crede că noi doi suntem împreună? Nici măcar nu ne potrivim, Rowena ar fi fost o partidă perfectă pentru tine. Deşi afirmaţia fusese una nevinovată, spusă la repezeală, Salazar îşi îngustă ochii de parcă tocmai primise o lovitură sub centură.
- Alessandra, să îţi fie clar şi ţie şi celorlalţi, eu nu am de ce să mă căsătoresc cu o femeie ca ea! Recunosc că ţin la ea, dar ca la o soră în nici un caz nu m-am gândit la ea ca la o iubită sau soţie. Ar fii groaznic de plictisitoare viaţa alături de o femeie obsedată de transfiguraţie. Nu că ar fi un lucru rău ...
- Iartă-mă, spuse femeia lăsându-se să cadă într-un scaun din lemn de abanos tapiţat cu mătase albă înflorată. Nu mai ştiu ce se întâmplă! Am vrut să mă ascund de lumea care a profitat de cunoştiinţele tatălui mei pentru a face oamenii să sufere! Nici asta nu pot face bine! Ce voi face acum?!
- Tu? Suntem amândoi implicaţi în asta prostuţo! Îi luă mâinile subţiri şi elegante într-ale sale şi i le strânse uşor. Încă mai aveau bătături de la mânerul sabiei, le mângâie cu mâinile lui catifelate. Rânji gândindu-se că lucrurile ar fi trebuit să stea invers.
Salazar fusese singurul care-i mai rămăsese după moartea tatălui ei. Singurul lucru care o îngrozea la acele bârfe era că poate Salazar avea să o desconsidere.
- Ce vom face atunci? întrebă ea cu o voce tremurândă, atât de diferită de modul ei hotărât de a fii.
- Crezi că ar fii atât de groaznic să îmi fii soţie ? Alessandra ridică privirea şi întâlnii ochii de smarald luminaţi de o hotărâre de neclintit. Femeia oftă gândindu-se că putea să-şi îndeplinească visul de a fi soţia lui sau să se distrugă din punct de vedere social refuzând oferta lui.
Înainte ca ea să răspundă, Salazar se ridicase de pe scaunul său şi apăru în faţa ei sprijinindu-şi mâinile de braţele scaunului. Se aplecă în faţă stând la doar câţiva centimetrii de faţa ei.
-Salazar...i se puse un nod în gât devenind conştientă de parfumul lui. Un nor invizibil de tei şi ceva ce aducea cu mirosul nopţilor geroase o înconjură lăsând-o fără glas.Rănjetul îi reapăru pe chipul bărbatului înainte de a o săruta.Era un sărut sinplu, abia dacă îi arinse buzele. Îi mulţumi Domnului că stătea pe scaun, ar fi picat din picioare.
- Ştii prea bine că nu îmi place să primesc răspunsuri negative, spuse el luându-şi mâinile de pe scaun. Cu părere de rău Alessandra reveni cu picioarele pe pământ.
- Credeam că Hogwartsul este singurul lucru care te preocupă în acest moment.
- Asta nu înseamnă că nu pot să mă căsătoresc, zâmbetul leneş arât de rar afişat apăru plin de promisiuni.
Era o toantă că se lăsa păcălită, dar măcar putea să fie cu bărbatul pe care îl iubea şi asta merita orice efort.
*********************
