Ajutorul psihologului(in curs de editare)

''Psiholog?!''

M-am intors de la scoala in graba,desi nu stiu de ce,bine,poate pentru ca mi-e putin foame. Nu dureaza mult pana ajung acasa dupa care il gasesc pe tata pe canapea.

 -Buna,Hanna. -e nervos-

-Hei,tata...

-Hanna,arata-mi mainile.-spune pe un ton autoritar-

I le arat.

 -Nu,manecile ma refer. -uitandu-se urat la mine urat-

 -Dar tata...nu am niciun motiv sa ti le arat. -spun asta,mutandu-mi privirea spre covor-

 -Nu ai?Si atunci imi poti explica ce e cu lamele astea care mai au si sange pe ele?

 -Nu. -o spun mai...speriata-

Vine la mine si imi ridica manecile. Nuu...

-Nu pot sa cred ca ai ajuns sa faci asa ceva! Hanna,te credeam mai matura! - si mai nervos decat era,deja se asezase pe fotoliu cu mainile in cap-

 -Tata...nu intelegi!

-Ba da,inteleg perfect! Stiu ca o iubeai mult pe Carrie si eu la fel dar nu trebuie sa ajungi la asa ceva! N-nu stiu ce sa fac sau sa spun! Te rog sa te duci in camera ta.

-Dar...

-Doar du-te,te rog.

Nici nu mai stau la discutii si o zbughesc repede in camera mea. Nu ma pot opri din plans,tata nu o sa inteleaga! Doar asa ma pot simti mai bine. Nu pot intelege cum am putut uita de toate lamele mele...eram prea grabita.

A doua zi

Ma trezesc tarziu,ca de obicei stau in camera si citesc,carti. M-am saturat de internet,sincer. Ma cheama tata,sunt sigura ca e vreo alta predica de a lui si chiar nu am pofta,de fapt cand am..in fine,cobor incet scarile.

-Hanna,el e psihologul tau.

-Psiholog?! Nu am nevoie de...

-Ba da,ai nevoie,faceti cunostinta pana merg la magazin.

De ce eu?!

-Buna,sunt Chris Rivers,tu esti?

-Buna...sunt Hanna. Hanna Evans si nu am nevoie de un psiholog. -dam mana,sentiment ciudat-

-Si eu ma bucur sa te cunosc.

-Nu esti cam tanar sa fi psiholog?

-Ba da,mama mea e psiholog asa ca mi-am dorit si eu sa fiu asa ca m-a ajutat mult si am devenit si eu. Tu cati ani ai?

-18 ani,tu?

-24.

-Multi inainte.

-Multumesc la fel.

-Multumesc. De ce vorbim noi atat?

-Trebuie sa ne cunoastem.

-Nu am nevoie de un psiholog. Sunt foarte bine.

-Poate ca ai,eu decid. Apropo,taieturile tale de la maini,spun altceva-o spune asa mai...autoritar-

-cum de le-a observat?!-

-Haide sa ne cunoastem si apoi vedem. Poate ca ai dreptate dar trebuie sa ma conving de asta.

-Mbine,cum spui tu...

-Bine. Si...cum mai esti? Povesteste-mi despre tine.

-Sunt foarte bine,sa stii. Poti sa iei loc.

-Multumesc,acum,imi poti spune?

-Chiar nu vreau.

-Hai sa fim prieteni.

Serios? Chiar ma crede proasta,lasa ca vede el.