Bijutierul din Seoul

1

         Stropii grei ai ploii lovesc puternic streșina magazinului de la colțul străzii. E trecut de miezul nopții, iar bezna în care se scufundă aleile dă de înțeles că nici un magazin nu mai este deschis la ora aceasta. Câteva felinare pâlpâie slab de-a lungul trotuarului, iar sunetul ploii abundente învăluie strada într-o atmosferă stranie. "Nu ar fi trebuit să stau atât de mult în vizită" , se gândi femeia, grăbind pașii și privind din când în când într-o parte și în alta.
    
     Încă de când pornise de la casa prietenei sale, pe care o vizitase, femeia avu sentimentul ciudat că cineva o urmărește. În drum spre casă, dădu nas în nas cu clasicele mascote ale vieții nocturne din Seoul, grupuri de prostituate așteptându-și clienții, adolescenți aburiți de droguri făcându-și de cap prin spatele blocurilor, și diferiți ciudați hoinărind pe străzi, însă nici una dintre acestea n-o înfricoșaseră la fel de tare precum o înfricoșa aleea pe care se află acum. Se simte extrem de singură, umezeala betonului ud mâncându-i parcă oasele, iar sentimentul că e urmărită pulsează din ce în ce mai mult. Cu fiecare pas pe care îl face, are impresia că magazinul de la colț se îndepărtează tot mai mult și că ploaia cade tot mai tare.

       Răsuflă ușurată, în cele din urmă, când reușește să treacă de colțul scăldat în bezna. Acum mai are de parcurs doar o stradă, pentru a ajunge acasă, unde o așteaptă soțul și fetițele ei. Gândul acesta pare că-i înseninează mintea pentru câteva secunde, și uită de teama pe care o simțea mai devreme. Un foșnet scurt în urma ei o aduce la realitate, și-și dă seama că strada pe care merge e cu mult mai pustie decât cea precedentă. Un singur felinar împrăștie lumină undeva în capătul străzii, iar câmpul ei vizual e încețoșat din cauza ploii abundente. "E în regulă, nu mai e mult până acasă" se consolează femeia, aranjându-și pelerina de ploaie și închizând ochii pentru câteva clipe, în timp ce continuă să meargă. Un foșnet brusc o face să se întoarcă și să privească în toate părțile, simțind cum teama o cuprinde din nou. Așteaptă câteva secunde, timp în care se lasă o liniște înfiorătoare. Se chinuie să privească în depărtare printre stropii deși ai ploii, iar fața i se crispează când observă o siluetă dubioasă venind dinspre capătul străzii care duce spre casa ei.
   
      Femeia rămâne tăcută, întorcându-se subtil și grăbind pașii, luând-o la stânga și mergând pe o alee intermediară care ar putea-o duce acasă mult mai repede. Scurtătura se dovedește a fi la fel de întunecoasă și de sinistră, însă femeia continuă să meargă, privind din când în când înapoi, asigurându-se că nu o urmărește nimeni.
 
       Undeva în apropiere aude foșnetul apei călcată puternic de pașii cuiva, iar astfel grăbește pasul și mai mult, știind că nu mai are mult până ajunge pe strada locuinței ei, dar speranțele îi sunt spulberate atunci când înaintea ei apare agale silueta de mai devreme.

       Femeia rămâne paralizată, privind silueta neagra ce stă în fața ei, la câțiva metri distanță. Nu știe ce ar trebui să facă, însă simte că e în pericol, și se simte neputincioasă. Analizează silueta de jos până sus, iar curbele ușor subtile îi indică faptul că e o femeie. Nu e foarte înaltă, iar pe cap poarta o șapcă ce îi acoperă foarte bine fața, însă din cauza întunericului, femeia nu observă alte detalii legate de silueta misterioasă, care stă nemișcată în întuneric, în timp ce ploaia îi conturează corpul bine proporționat. Femeia o privește intens, anticipând orice viitoare mișcare, și tresare speriată când silueta începe să meargă hotărât spre ea. O ia la fugă, lovind bălțile de apă sub tălpi, în timp ce simte lacrimi fierbinți curgându-i pe obraji. "Nu e de bine, nu e de bine" îngână femeia în gând, și simte cum picioarele își pierd puterea. În încercarea ei disperată de a scăpa, femeia se împiedică și cade lată pe asfaltul ud. Dă să se ridice, și observă în lumina lunii o umbră ce o acaparează. Când își întoarce capul, silueta e deja în spatele ei. Își holbează ochii înspăimântată, dar nu apuce să reacționeze, când simte ceva rece lovindu-i capul, pierzându-și complet cunoștința. Silueta zâmbește larg, privind șiroaiele de sânge prelingându-se pe asfalt, dizolvându-se în apa ce acoperă aleea.
  
      Silueta se face nevăzută, iar pe strada pustie rămâne doar o dâră roșie ce duce spre un corp neînsuflețit.