Dragoste neagră

43. Să nu îndrăznești

ㅤㅤㅤNu sunt sigură cât timp a trecut de când eu și Iulia ne-am găsit adăpost în brațele celeilalte, susținându-ne neobosite. Nu mi-am simțit corpul amorțind și n-am simțit niciun fel de durere ce putea fi cauzată de poziția neschimbată în care ne aflăm. Suspinele noastre se împuținară totuși, facilitându-ne respirația. Am început să conștientizez durata momentului nostru când Armand răsuflă abătut lângă noi, înainte să ne atingă cu finețe umerii pentru a ne rupe din letargia cumplită în care intrasem.

ㅤㅤㅤIulia tresări ușor și ridică molcom bărbia de pe umărul meu. Își îndreptă ochii roșiatici spre Armand cu o expresie afectată, dar refuză să părăsească confortul oferit de căldura trupului meu încă câteva momente. Se dezlipi întârziat de mine și se lăsă lovită de răcoarea serii ce o înfrigură imediat, având doar rochia de la cununia mea să-i țină de cald și eșua lamentabil. Armand observă numaidecât starea Iuliei și se dezbrăcă de sacou pe care urma să i-l plaseze delicat pe umeri. Iulia zâmbi discret, aruncându-i o privire piezișă înainte să se întoarcă spre mine. Cei doi nu au scos niciun cuvânt, dar eu am înțeles totul. Felul afectuos în care se priveau camuflat sub o mască ce se voia distantă, nu putea să însemne decât un lucru. Lucrurile au început să facă conexiune în secunde în mintea mea, de la comportamentul apatic al Iuliei până la dificultatea lui Armand de a-și ține în control impulsurile la scena cu cei doi frați de mai devreme. Îndrăgostiți. Iulia și Armand trăiesc o iubire neîmpărtășită și imposibilă. Inima mi se frânge încă o dată, dar de data asta pentru sora mai mică a ticălosului. Știm toți cei aflați în acest triunghi format de siluetele noastre că Daniel Alecsandrescu nu le va permite niciodată să fie împreună.

ㅤㅤㅤM-au privit alarmați și inițial am crezut pentru că și-au dat seama că le-am deslușit secretul, dar realitatea era cu totul diferită. M-am lăsat prinsă în dezlegarea misterului din jurul meu și aproape am uitat de ce mă aflu în această grădină cu o durere greu de ignorat în piept ce a reapărut îndată ce am terminat să mă gândesc la ei și am retractat la a mă gândi la cauză. Ochii mei se plimbară rătăciți pe întregul lor chip ce indica probele clare ale compătimirii. Respirația mi s-a întrerupt o clipă. Am aruncat o privire peste umăr la masa din spatele meu și am închis ochii când am simțit lacrimile ce-și doreau să năvălească pe fața mea. 

ㅤㅤㅤ— Haideți, să intrăm în casă înainte să vă îmbolnăviți.

ㅤㅤㅤOchii mei se țintuiră instantaneu asupra lui Armand când a deschis gura să vorbească. Nu putea să-mi pese mai puțin de o răceală, oricum nu simțeam nimic. Eram amorțită, atât pe dinăuntru cât și pe exterior. Frigul ce părea să le creeze probleme atât de evidente celor doi, nu a ajuns la mine sau cel puțin, nu mai sunt în stare să-i simt intensitatea. În schimb, îmi simțeam picioarele atât de grele, de fapt tot corpul, iar sugestia lui Armand părea irealizabilă. Cum să fac un pas dacă nu-mi pot mișca picioarele? L-am privit neajutorată.

ㅤㅤㅤ— Laura, haide, te rog, rugămințile Iuliei erau zadarnice. 

ㅤㅤㅤAm clătinat din cap și privirile mele rugătoare au fost de ajuns ca ei să înceteze să mă preseze. Parcurg toate lucrurile din jurul meu cu ochii, clipind alene ca apoi respirația să-mi redevină anevoioasă cu fiecare reconștientizare făcută. Creierul sau inima mea încă refuza să accepte ce s-a întâmplat, derutându-mă cu iluzia că poate sunt capturată într-un coșmar și urmează să mă trezesc în curând. Gândurile din capul meu sunt într-o harababură totală și asta mă împiedică să fac vreo mișcare, rămânând paralizată în situația actuală, retrăind din nou și din nou evenimentul. Consolarea Iuliei n-am să spun că a fost degeaba, dar n-a fost îndeajuns să mă repună pe picioare și privind din punctul în care mă aflu problema, nu pare nimic destul de puternic ca s-o facă.  A reușit. A reușit să mă distrugă după atât de multe încercări. A reușit să mă reducă la o simplă plantă, căci nu mai am tăria să ripostez la fel de spintecător. Nu mai am nimic, sunt goală pe interior și totul din preajma mea și-a pierdut culoarea, devenind anost. A fost lovitura finală care să mă trimită pe un drum fără ieșire, un drum ce mi-a schimbat felul în care priveam toate chestiunile din viața mea. Titlul de soție oferit a șters tot din urmă și tot din viitor, menținându-mă pe un fir de ață pe care-l reprezenta prezentul. Poate că stăteam dreaptă, dar eram la un pas distanță de a-mi pierde mințile iremediabil. Și totuși, efectiv eram anesteziată în înăuntrul meu.