Jurnal postapocaliptic

cimitir

         Și dansează, haotic. Cimitir de vii, și cântă, cu glasurile lor pline de durere și nebunie. Spital de suflete negre, negre și goale, sub blestemul unui foc etern care a uitat cum să le ardă. Și bate soarele și nu le ajunge. Și cântă marea și nu le aude, natura li se împotrivește. Natura ni se împotrivește. Sărace iluzii într-o pânză de vise. Ne-a uitat pe malul mării și ne-a înecat acolo.

       Și cântă Îngerii în cer la harpă și nu îi pot cuprinde, dulcea melodie care-mi arde urechile acum. Și dansez cu ele, cânt cu ele aceleași note ale suferinței, am rămas uitate, arse, purtate de mare, de incerta libertate. Și am visat la ea. Iluzoriu, deși părea atât de real. Am crezut că are să se întoarcă la noi, mici suflete negre în cimitir alb. Dansați, căci moartea nu o veți cunoște.

       Lipsite de credință, cu o divinitate moartă, ne privesc stelele și râd de noi. Dumnezeu râde singur, în amara-i împărăție cerească arsă de îngeri în noul iad, ne-a lăsat pe pământ doar pe noi. Interdimensionali, multisentimentali. Dansatori ai unui soare palid, în lumina lunii, plutind pe luciul apei ca o bucată de piele. Ultima care mi-a mai rămas, ultima căreia n-am curajul să-i dau drumul spre nemurire. Ai furat prea multe de la noi, Doamne!

        Compozitorii unei simfonii mute, nici noi nu o mai auzim, am uitat cum se simt sentimentele și ne-am adandonat pe marginea unei prăpastii, crezând, zadarnic, precum soarele mai strălucește și azi, că le vom putea prinde înainte să cadă. Bate luna în fruntea mea și lumina ei rece mă arde mai tare ca orice fier încins, dar continui să dansez sub ea, dulce eliberare de sub subjugare, mi-am pus inima pe rug și tu n-ai vrut să-i dai foc.

          Cruci rupte, printre ele dansăm și murim încă o dată și încă o dată, și încă o dată, până nu mai rămâne nimic ce poate fi omorât. Și atunci cimitirul alb ne înghite, căci suntem nedemni de îngeri, de zbor, de soare și de cer. O tristețe cu gust de fericire iluzorie, ne-a înghițit pământul pe toți, și sufletele noastre bântuie o veche amintire a unui leagăn în plin câmp cu flori. Cădea din cer și se legăna între lumi, așa-mi ziceau copiii mai mari, Doamne, voiam să mă dau în el, credeam că am să scap de durere. Naivă minte de copil, ce-ai crezut, că cerul are să te primească fără comision? Nu, căci Dumnezeul nostru a fost corupt.

        Dulce fuziune cu marea, de ce mi-ai furat temnița, unde mi-ai dus sufletul, unde e nisipul printre degete pe care mi l-ai promis? Unde e sângele meu, unde mi-s gândurile, de ce le-ai luat? De ce nu mi-ai dat mai multe nopți de libertate, Doamne, unde mi-e sensul? Unde s-a pierdut?

          Și dansăm, negre ființe, până ce sufletele ni se vor întoarce. Apoi, vom putea să le dăm foc, le vom putea pedepsi. Cerul se va deschide pentru voi și vom urca în adâncurile scufundate ale raiului transformat în noul iad, acolo Dumnezeu va putea plânge cu noi. Sau nou vom râde cu el, în unica singurătate pe care ne-o permitem înainte de următorul incendiu toropitor care va avea să ne arunce unde ne e locul. În vid, în întuneric, acolo unde nemurirea nu mai doare, acolo unde cerul se întâlnește cu pământul într-un orizont mai negru decât micul nostru spital uitat de sens.

        Și vom muri nemuritori, dulce suflet ars de soare.