Pierdută în șiru-mi nesfârșit de iluzii, mi-am pus geană pe geană ochii și i-am închis pe vecie de durere. Și m-am înecat cu aerul, sub lumina cerului. Și mi-am găsit mântuirea peste nori și peste cânt. Dar unde să zboare un trup mizerabil, fără cult sau de credință?
Am sângerat în soare, mare, vânt și stele, am cântat în pământ, suflet și prostie, am făcut durerea fericire și fericirea am făcut-o iluzie. Mi-am pictat mâinile în tablouri ale vieților mele și mi-am închis inima într-o colivie. Oricum nu știa să zboare. Mi-am ucis gândurile și am făcut din ele pătură și apă, și flăcări, și iertare, și mamă, și Dumnezeu. Și iluzie, și dans.
Cataclism dulce al pământului sub mine. Și se despică luna, și se stinge soarele. Și versuri de cer se aud deasupra mea, în profunzime iluzorie și durere reală. Și cântă păsările postapocaliptice în dans de crengi și eu le privesc, soare. Și eu le aud. Și eu cânt odată cu ele, o ultimă dată înainte de moarte. Sau ele cântă cu mine, căci îmi sunt destinate. Și apoi le ucid.
Ucid mare și ucid luna, le bag în buzunarele-mi goale și le iau cu mine, să le întind pe orice cer însângerat voi mai vedea eternitatea asta. Ating apogeul și mă prăbușesc. Așa am plănuit. Spintec soarele în flăcări, dar lumină apei moarte și cern vise printr-o pânză de păianjen. Vezi cât de haotic sună? Vezi cât de tare te strânge de piept senzația soarelui pe pielea ta? La fel de cald ca acum mii de zile, sute de ore, zeci de minute, câteva secunde.
Și cimitirul mi se vede în zare, odată plin de zumzet. Și marea însângerată mi-a secat de naivitate, s-a prelins pe copaci și pe pielea mea. Și, și, și. În zare se vede un înger, alerg spre el, mă prinde și zburăm. Noi chiar zburăm, spre soare. Apoi ne prăbușim.
YOU ARE READING
Jurnal postapocaliptic
Poetryproză scurtă Jurnal postapocaliptic: am uitat să trăim, ne-a rămas doar supraviețuirea. Și prinsă între lumi am dansat, simțind că-mi ard călcâiele de la atât de mult zbor. Și prinsă în nemurire, am cântat până ce mi-au ars corzile vocale...
