pământ

0 0 0
                                    

       Amurguri de lună și luminări arse care n-au fost aprinse vreodată, asta suntem, îngere. Amândoi eterni, cu sângele scurs pe piele cu un efemer miros de cireșe de mai. Ți le mai amintești? Amurguri de stele căzătoare care au rămas pe cer, umbră de copaci dezfrunziți în noapte. Asta suntem, îngere. Răsărituri de lună fără șanse la moarte.

      Mi-am pictat degetele cu noroi și durere ca să te salvez, amice, plutim în derivă amândoi acum. Am crezut că putem zbura și ne-am înșelat mințile căzând de un infinit de ori. Și, Doamne, dulce ne-a fost căderea! Dar n-ai vrut să ne prinzi niciodată, nu-i așa?

      Dacă ar exista moartea, mi-ai da-o?

      Spune-mi, gândule, ai de gând să pleci când toate se vor termina? Mintea mi-a păsărit trupul și se avanta în mare, ea poate zbura peste munți și coline. Întrebarea este dacă se va mai întoarce după ce va cunoaște libertatea absolută. Ia-i da-o, Doamne, dacă ar exista, nu? Oh, dragă jurnalule, cred că am uitat să scriu...

      În existența-mi fără de sfârșit, cred că am învățat să nu exist de fapt. Mi-am pus mâinile sub cap și am crezut că dormeam când de fapt visam. Mi-am visat moartea. Părea rece și plăcută. În existența-mi prea lungă, am crezut că știu să zbor și m-am înecat în visuri care nu erau ale mele. Știai că vântul visa să ajungă violonist?

       Cred că sunt fericită azi, Doamne, mai pot fi așa, nu? Simt că-mi bate inima și cred că am visat ceva frumos ultima dată când am dormit. Visul meu mirosea a trandafiri de mai, atât de frumos, îngerilor, și cred că norii au încetat să mai întunece cerul și l-au luminat mai apoi. O să mă lași să mai fiu fericită, nu-i așa? Pot primi o pereche de aripi nouă?

        Apa se oglindește pe pielea mea azi, ai să mă minți, nu-i așa? Îți place să mă privești cum ard, te amuză, simți că raiul tău devine raiul meu și viceversa. Mereu ți-a plăcut durerea. Păcat că nu atunci când o simțeai tu. Îți mai amintești poza de pe noptiera mea, eu țin minte că și tu erau în ea. Nu mai știu dacă zâmbeai.

         Poate că n-ai zâmbit niciodată și a fost dulcea mea iluzie eternă, dar, la naiba, erai așa frumos când zâmbeai.

         Mă lași să vorbesc cu vântul? Câteva secunde, promit, dragă jurnalule...

Jurnal postapocalipticWhere stories live. Discover now