Camera femeilor

Capitolul I

Cerul era inourat, ploua de trei zile fără întrerupere şi presimțeam că acea zi avea să fie cea mai întunecată. Negura nopţii se risipise odată cu răsăritul ce aducea noi speranţe în sufletul meu răvăşit de atâtea veşti dureroase. M-am ridicat din pat cuprinsă de un fior incontrolabil şi o poftă nestăvilită de a închide ochii şi de a rămâne prinsă în ziua aceea pentru totdeauna. Firele de păr îmi erau lipite de obrajii pătați de lacrimi, iar presiunea din piept nu mă lăsa să respir.

Am făcut un duș rapid care m-a mai înviorat puțin, însă reflexia deplorabilă din oglindă mă făcea să mă simt nepregătită pentru ceea ce avea sa urmeze.

- Haide, Adele, poţi s-o faci... trebuie, am inspirat adânc, apoi am îmbrăcat rochia neagră şi mi-am pus o eşarfă de aceeaşi culoare pe cap. Mi-am îmblânzit părul, atât cât am putut, încercând să îl fac să stea sub ea şi am coborât scările cufundată-n amintiri. Avea să îmi fie dor de tatăl meu, de râsul şi de carisma lui, de modul în care mă făcea mereu să zâmbesc.

Jumătate de ora mai târziu eram la cimitir, mă bucuram că ploua, asta mă scutea de prezenţa persoanelor prefăcute. Nu mai plângeam, nu mai aveam suficientă putere pentru asta. Aşteptam în linişte terminarea funerariilor şi încercam să ignor persoanele care plângeau ostentativ şi care îmi provocau un vag sentiment de repulsie.

*Trei luni mai târziu*

Încercam cu greu să iau pe mine rochia aleasă de mama mea, deși toate eforturile mele păreau să fie în zadar. După încă 15 minute de calvar, gemete şi înjurături, am reușit să îmi pun minunăţia aceea marca Nina Ricc, neagră, cu câteva urme de alb şi un decolteu acoperit de o dantelă fină.

M-am mai fâţâit în faţa oglinzii un timp în speranţa că poate, poate, un grup de zâne cu Tinkerbell în frunte aveau să apară şi să mă facă să arăt mai puţin ridicol, dar din moment ce zânele nu au mai apărut, iar eu eram într-o mare criză de timp, am decis să cobor la parter cu tot cu claia mea neîmblânzită de păr castaniu prinsă într-un coc neglijent, cu buzele astea vinete şi subţiri, care se încăpăţânau să rămână neatrăgătoare în ciuda faptului că folosisem jumătate de Givenchy¹ pe ele, şi inevitabil, cu tot cu pielea aceasta albă de ziceai că toată viaţa am stat într-o peșteră cu lilieci. Judecând după modul în care arăta părul meu, începusem să mă întreb dacă nu cumva aşa şi era...

Am coborât în fugă şi era cât pe ce să îmi rup gâtul atunci când am încercat un salt pe tocuri peste ultimele trei trepte, făcându-mi o intrare "spectaculoasă" în livingul plin de oameni. Am zâmbit larg şi tâmp, ca să ascund ruşinea, şi cu paşi încâlciţi, m-am apropiat sub privirile atente şi amuzate ale tuturor. Am observat în treacăt zâmbetul de pe chipurile lor care nu se prea potriveau cu ţinutele atât de elegante şi de serioase.

- Bună seara, am șoptit neliniştită, vocea mea auzindu-se de parcă am vorbit de la două străzi distanţă.

Ceilalți au salutat cu o înclinare politicoasă a capului şi zâmbetul amuzat li se lărgeşte. Îmi simt obrajii coloraţi de ruşine în cele mai diversificate nuanţe de roşu, în timp ce am lăsat privirea sfioasă în jos.

- Adele, vino, trebuie să-ţi prezint pe cineva.

Tonul poruncitor şi mustrător al mamei îmi arăta că nu e la fel de amuzată de intrarea mea, iar asta a risipit atenţia celorlalţi. Expresia severă şi buzele strânse acum într-o linie fină m-au făcut să îmi pun membrele în mişcare şi să înaintez la fel de stânjenită.

O admiram pe mama, la anii ei arăta încă destul de bine. Un păr blond prins impecabil într-un coc franţuzesc, o rochie crem până la genunchi care îi scotea în evidenţă formele încă atrăgătoare, şi o eleganță în gesturi pe care eu nu am putut-o copia niciodată. Era clar, Heloise Martin era o femeie care ştie să se respecte, spre deosebire de mine, ea mergea săptămânal la SPA şi la saloane de înfrumuseţare.

Ca o maestră a teatrului, îşi îmblânzeşte imediat privirea şi îşi zugrăveşte un zâmbet cald imediat cum îşi ia ochii de pe mine şi îi pune pe unul dintre invitaţi.

Plictisită şi puţin curioasă, mi-am îndreptat şi eu atenţia spre fericitul personaj care avea şansa să primească un asemenea zâmbet.

În faţă mea aveam un bărbat care purta un costum gri şi cămaşă albă alături de nişte pantofi lăcuiţi, vizibil de firmă. Simpla lui prezenţă mă făcea să am un sentiment de repulsie totală. Părul brunet, evident vopsit, mustaţa îngrijită şi barba rasă poate că îl făceau să arate cu cel mult doi ani mai tânăr, însă structura deloc atletică a corpului său, figura acră şi ridată, alături de o expresie gravă şi întunecată, îi mai adăugau cel puţin şase ani. Lăsând toate părerile şi presupunerile la o parte, bărbatul cu atitudine de superioritate şi perciuni demodaţi din faţa mea, avea nici mai mult, nici mai puţin de 49 de ani. Asta, bineînţeles, dacă era cine credeam eu că este.

- Domnule Torrez, daţi-mi voie să v-o prezint pe fiica mea, Adele Delia Martin. Adele, dânsul este domnul Filip Torrez, ţi-am vorbit despre el.

Îi dau tipului cel mai strâmb zâmbet posibil atunci când bănuielile mele s-au confirmat şi îmi întind mâna pe care el mi-o strânge cu brutalitate şi o scutură cu profesionalism.

- Încântat de cunoştinţă, domnişoară, a mormăit el, iar eu aprob din cap.

- Vă rog să mă scuzaţi, trebuie să mă ocup şi de ceilalţi invitaţi, s-a sustras mama cu eleganță, încă zâmbind cordial.

- Îmi acordaţi acest dans? întrebarea tipului m-a tras din reverie şi i-am zâmbit, oferindu-i mâna. M-a tras în mijlocul camerei şi și-a aşeazat mâna pe talia mea, mişcându-ne lent pe acordurile fine ale unui vals vienez.

Nu am vorbit în timpul dansului, dar după ce s-a terminat mi-a sărutat galant mâna şi m-a cuprins cu braţul - sentimentul de repulsie s-a întors - apoi mi-a şoptit emoţionat la ureche.

- Îmi faceţi deosebita plăcere de a mă însoţi într-un mini tur al grădinii încântătoarei dumneavoastră case? o furtună de gânduri s-a pornit în capul meu şi deja nu ştiam ce să cred sau să simt legat de această cerere.

- Mi-ar plăcea, am șoptit într-un final şi zâmbetul i s-a lărgit, figura i s-a îmblânzit, iar ochii negrii îi străluceau. Am traversat salonul în linişte şi apoi am ieşit prin uşa de la patio², direct în mijlocul unui vârtej de parfumuri îmbietoare date de florile de noapte.

Înaintam în linişte, eu fiind cu un pas înaintea lui până ne-am afundat mai mult în labirintul de nicotiană şi helitrop³. Neliniştea sporea înăuntrul meu şi picioarele începeau să mi se înmoaie. I-am simțit mâna brutală şi aspră pe braţul meu gol, apoi m-a întoars cât de delicat putea. Părea neliniştit, dar să fiu a naibii dacă îi înţelegeam neliniştea. Amândoi ştiam ce urma, era doar o formalitate ce trebuiea îndeplinită, nu avea motiv să se teamă de refuzul meu pentru că, practic, eram obligată să accept.

Fără să spună ceva, liniştea stânjenitoare persistă până în momentul în care, încă pierdut cu firea, a scos o cutie neagră din buzunarul interior al sacoului. Mi-am abţinut lacrimile şi am întins mâna să iau cutia pe care ulterior am deschis-o. Am scos din ea un inel mult prea mare pentru gustul meu şi mi l-am pus pe deget. Evident că se potrivea perfect, nici nu mă puteam aştepta la altceva de la Domnul "Dorm pe Bani".

Am oftat resemnată şi m-am uitat îngândurată la smaraldul verde ce atârna greu pe degetul meu.

- Am luat o decizie, domnişoară Martin. Las inelul să va ajute să va daţi seama care este aceasta..., spune mult mai stăpân pe sine decât mă aşteptam.

- În cazul acesta cred că ar trebui să ne întoarcem la invitaţi şi să anunţăm logodna, figura lui uimită şi expresia mirată îmi dădeau de înţeles că nu eram singura surprinsă de ceea ce spusesem. Am reuşit să îmi reprim lacrimile care ameninţau să curgă, iar el mi-a dat un zâmbet împăciuitor, apoi m-a tras într-o îmbrăţişare la pieptul său unde am izbucnit. M-a lăsat să mă liniştesc, apoi mi-a dat drumul şi mi-a întins o batistă albă cu o broderie fină într-un colţ.

- Îmi pare rău, de la emoţii, m-am scuzat, având vocea tremurândă şi schimbată de la plâns.

- Când sunteţi pregătită ne putem întoarce să facem fericitul anunţ, îmi vorbeşte din nou cu căldură, dar în interiorul meu am pufnit ironică la remarca lui privind anunţul, nu era nimic fericit pentru mine aici.

După câteva minute ne-am întors în salon, eu zugrăvindu-mi pe faţă un zâmbet fals - bună treabă mamă, măcar să mă înveţi şi tu ceva- şi mă las condusă de Filip.

Domnul Torrez a luat din mers două pahare de şampanie de pe tava unui chelner şi mi-a înmânat unul. A bătut în al sau cu o linguriţă şi în cameră s-a făcut linişte, toţi ochii fiind pe el. Abia atunci mi-am dat seama că nu cunoșteam nici măcar jumătate din oamenii aceia.

Următorul miunut a fost ca un vis urât şi negru pentru mine. Dar spre fericirea mea, totul a trecut repede şi s-a sondat cu o mare de aplauze urmată de asaltul mamei care m-a pupat pe ambii obraji şi m-a felicitat. Ameţită de evenimentele petrecute acum câteva sferturi de ora m-am îndreptat galeş spre un chelner, dar chiar când să întind mâna, ultimul pahar a fost luat de pe tavă de... grozav, vara mea Monique.

- Felicitări, dragă mea, mi-a spus ea zâmbind maliţios şi luând o guriţă din martini-ul ăla care arăta atât de bine cu cuburile alea de gheaţă. Mi-am lins involuntar buza şi mi-am mutat privirea, scuturând capul, încercând să alung gândul ridicol.

Monique era vara mea din partea tatălui, era super frumoasă, super... super tot. Păr lung încreţit tot timpul atât de exact încât mă speria, zâmbet strălucitor, ochi luminoşi şi verzi, buze incredibile, fizionomie plăcută, gene lungi, picioare sexy, abdomen plat şi... tocmai am gândit ca un bărbat? "Da, cred că asta ai făcut".

Vocea din capul meu s-a băgat în seama, dar visul s-a terminat când am simțit braţul lui Filip..., braţul viitorului meu soţ, inconjurandu-mi talia. A salutat-o politicos pe Monique printr-o înclinare a capului, apoi i-a răspuns politicos.

- Mulţumim, e o onoare pentru mine să am o logodnică atât de frumoasă care pe deasupra vine şi cu o familie atât de iubitoare.

Undeva în interiorul meu am simțit o ironie nesesizată de ceilalţi atunci când Filip a spus "atât de frumoasă". Adevărul era că eram urâtă ca naiba in comparaţie cu Monique, in comparaţie cu sora ei Gizele, in comparaţie cu Sophie, o altă vară de-a mea, la naiba, eram urâtă chiar şi in comparaţie cu mama. Am închis ochii alungând gândul negru şi i-am deschis zâmbind cât de mult am putut.

- Aşa este, am o familie minunată, şi Monique, m-aş bucură dacă ai veni la nuntă, am invitat-o neprotocolar, iar ea radia de frumuseţe, fericire si bucurie pentru mine. Săraca, chiar credea că eram fericită. Monique a fost mereu confidenta mea, prietena mea, dar acum nu mă mai puteam plânge ei, acum eram singură.

- Nici nu se pune problema, va trebui să îţi chemi bodyguarzi dacă vrei să mă ţii afară, a chicotit şi a mai luat o guriţă din băutura ei, apoi a pus întrebarea de 1000 de puncte.

- Şi când faceţi nunta?

- Ămmm, eu nu ştiu, noi încă nu am stabilit, mi-a fost greu să folosesc cuvântul ăsta "noi", dar trebuia să mă obişnuiesc cu el.

- Va trebui să discutăm acest aspect, mă completează el, îndepărtându-şi braţul şi lăsându-mă să respir fără sentimente de greaţă.

- Oh, aveţi dreptate amândoi, spune ea gânditoare, apoi am mai adăugat 1000 de puncte pentru Monique. "Deja ai câştigat jocul, te rog opreste-te" a strigat vocea din capul meu cu disperare către ea.

- Şi totuşi, va trebui să aşteptaţi cel puţin un an, în cam două luni Adele se întoarce în State să-şi termine facultatea, nu-i aşa?