Banii nu sunt totul dar unii oameni nu înţeleg asta. "Camera femeilor" este o carte plină de mister care prezintă avariţia unei mame rămase văduve, trăirile unei tinere forţate să renunţe la viaţa ei, necesităţile unui tată bogat rămas fără moştenit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
(Ea e Adele :) Lectura placuta :*)
- Mergi mai încet, am șoptit spre el încercând să fac să nu sune ca și cum i-aș fi dat ordine, dar fie nu m-a auzit, fie m-a ignorat cu nerușinare... din nou.
Eram prea obosită ca să mai fiu speriată că am fi putut intra în vreun stâlp cu cel puțin 120 la ora așa că am lipit fruntea de geamul rece închizând ochii. Aproape adormisem sau poate chiar am dormit ceva, când am auzit un foșnet prin mașină și am deschis ochii cu greu, încercând să mă acomodez cu lumina slabă data de micul bec din plafonul mașinii. În bord câteva luminițe și beculețe luminau slab, prea slab ca să lumineze cu adevărat ceva, dar îi puteam vedea fața.
Mâna care cotrobăia prin geacă a scos un pachet de țigări care nu îmi era cunoscut după ambalaj și după mai multe încercări a reușit să își scoată o țigară. După toate aparențele nu sesizase mica mea întorsătură a capului și ochii pe care îi aveam deschiși pentru că nu se uitase și nu îmi spusese nimic. Ori asta, ori mă ignora.
Gemând încet mi-am întins brațele încercând să nu îi invadez spațiul și mi-am închis ochii, pocnindu-mi gâtul. Ochii mi-au alunecat pe ceas și aproape am făcut stop cardiac. Era patru dimineața, iar noi plecasem de acolo cel târziu la 12 jumătate.
- Unde dracu stai? am țipat iar el s-a uitat surprins la mine, poate totuși nu observase că mă trezisem și poate totuși eu chiar dormisem ceva.
După ce și-a revenit din șocul inițial a dat nepăsător din umeri și și-a îndreptat privirea spre asfalt. Părea obosit, ochii îi erau puțin roșii, iar cearcănele vizibile și tremurul mâinilor trădau clar o mahmureală prematură.
- Mi s-a spus că o să locuiesc în Vancouver, am mârâit iar încercând să scot un fel de reacție de la el.
- Și unde crezi că ești? mi-a răspuns ușor ironic.
- Având în vedere că mergem de patru ore cred că undeva prin Oregon.
- Nu suntem în Oregon. Am avut treabă. Acum mergem acasă.
Deși scandalos de sumar și pe un ton extrem de imperativ, răspunsul lui m-a mai liniștit puțin. Mai ales când am reușit să îndepărtez gândul că ar fi urmat să fac o navetă de cel puțin patru ore care era, în esență, imposibilă.
- Treabă, am șoptit calmă. Nu am mâncat de mai bine de 24 de ore. Nu am dormit, la fel, de cel puțin 24 de ore și m-ai pus să aștept în frigul ăla câteva ore, iar tu ai avut treabă. Mă puteai lăsa pur și simplu, apoi să te duci unde naiba aveai treabă.
Tonul meu era suspect de liniștit în timp ce am simțit fum de țigară în jur și o vagă aromă de cireșe, corpul meu reacționând în consecință.
- Nu fuma aici. Nu îmi place.
La fel cum a făcut și până atunci m-a ignorat cu desăvârșire până și-a terminat țigara în timp ce eu îmi îngrămădeam înaintea nărilor materialul jachetei. Ca să fie sigur 100% că nu mai aveam de gând să deschid gura a pornit casetofonul mașinii. Mi s-a părut ciudat că era exact aceeași melodie pe care o auzisem acum câteva luni bune când îl văzusem pentru prima oară. De fapt, nu știu dacă era ciudat că era aceeași melodie, că eu ținusem minte că e aceeași melodie sau că versurile se potriveau atât de bine stării mele. Versuri e puțin spus... melodia în sine părea că are un sigur vers, dar extrem de cuprinzător.
