Un val de iubire

𝗣𝗿𝗼𝗹𝗼𝗴

𝐈̂𝐧 𝐮𝐫𝐦𝐚 𝐜𝐮 𝟪 𝐚𝐧𝐢

Priveam marea necăjită, lacrimile curgând ca o cascadă din ochii mei. Nisipul auriu îmi invada complet picioarele, simțindu-mă sufocată. Îmi doream ca ziua aceasta să fie absolut ștearsă din mintea mea, exact ca un burete ștergând o suprafață plană. Nu eram pregătită pentru așa ceva, nici măcar pentru o firmitură din această situație. Aveam nevoie de o singură persoană pentru a mă face să mă simt că sunt întreagă. Doar că acea persoană era plecată departe, cu bucățile din mine, făcându-mă să mă simt incompletă fără el. Dar nu este vina lui că nu este lângă mine. Deși marea ne-a adus împreună, tot marea ne-a despărțit, dezechilibrându-ne total. Iubirea s-a împrăștiat, odată ce el a plecat de lângă mine.

Dar mi-am promis că îl voi aștepta până când inima mea nu v-a mai tânji după a lui. Am nevoie de el, cum peștii au nevoie de apă, cum oamenii au nevoie de oxigen. El este oxigenul meu. El este persoana mea preferată. Singurul om în care o să am toată încrederea indiferent de situație.

── Nu te-am văzut niciodată atât de devastată.

Vocea ei blândă de înger îmi umple inima de bucurie, amintindu-mi atât de mult de el. Semăna atât de mult cu el. Și la voce și nu numai. Același păr șaten mătăsos, cu nuanțe de blond, fluturând ușor la briza mării. Aceiași ochi verzi că o pădure fără sfârșit, privindu-te atât de atenți și grijulii. Același zâmbet de milioane, radiind ca un diamant abia șlefuit. Totul îmi aducea aminte de el, chiar și marea îmi aducea aminte de el.

── Sunt ok, Joce, mi-am șters lacrimile cât de repede am putut. Doar că nu procesez ceea ce se întâmplă, atât.

Vocea mea parcă era ruptă din tristețe. Glasul era frânt, iar gura abia dacă o puteam mișca. Șatena n-a spus nimic, înțelegând că nu sunt bine deloc. S-a așezat ușor lângă mine, punându-și mâna pe spatele meu atât de grijuliu, încât simțeam furnicături pe tot corpul. Ce avea familia asta atât de special, încât să transmită atâtea emoții?

Mi-am adâncit capul în pieptul ei, apăsându-mă cât de tare pot. N-am auzit niciun cuvânt, așa că nu m-am clintit. Îmi plăcea compania ei, chiar dacă mă și durea în același timp. Uram că semăna atât de mult cu el. Dar adoram că îl vedeam pe el prin ea.

── Vi s-a mai spus cât de mult semănați? m-am uitat atentă la ea, încercând să o analizez mai bine.

── Sincer, doar mama ne spunea că semănăm cu bunicul. În rest, lumea încă întreabă dacă chiar suntem frați, mi-a răspuns cu un zâmbet implementat de iubire și dor.

Mi-am unit sprâncenele, formând o linie dreaptă, întrebându-mă dacă oamenii sunt chiar atât de orbi. Semănau ca două picături de apă, deși nu erau frați gemeni.

Am fost purtată de gânduri, uitând de prezența lui Jocelyn aici. Mă gândeam câtă durere și singurătate duce singur Chase, pe acei umeri deja umpluți. Trebuia să fiu lângă el, să purtăm această povară împreună. Doar că, deja cineva făcea acest lucru. Îl alina durerea și singurătatea. Exact cum el mi-o alina mie.

── De ce nu ești alături de fratele tău? am rupt tăcerea în două. Are nevoie de tine!

── Așa cum și de tine are nevoie! mi-a întors-o fără nicio ezitare. Deja se umple încăperea cu fițele lui Lou, încât mai bine prefer să nu fiu acolo.

Am râs, imaginându-mi-o pe fata de bani gata cum stă într-un spital, prefăcându-se că îi pasă, arătând de fiecare dată un zâmbet smuls dintr-o rădăcină. În viața mea nu văzusem o persoană atât de arogantă ca Lou. Era genul de fată care, la prima întâlnire, se aranja în lingură. Ceva mai nasol decât asta, nu știu ce ar putea fi!