Un val de iubire

I. Adio, Chicago!

Sunt trezită de vocea grațioasă a mamei, atenționându-mă să nu pierd avionul. Astăzi era ziua cea mare. Ziua în care începea un nou capitol al vieții mele. În care deveneam responsabilă de propriile fapte și de propria viața.

Cu greu am convins-o pe mama să mă lase să fac acest pas. Îmi spunea mereu că poate nu o să mă descurc, sau că poate o să pățesc ceva. Frică îi se citea de pe chip, întrebându-mă dacă nu cumva și-a pierdut încrederea în mine. Mă dezamăgea acest lucru, incredibil de mult. Ceva îmi spunea că ține în ea un lucru ascuns, nevăzut de nimeni.

Dar m-am bucurat când mi-a făcut cadou un bilet spre California. A fost un moment unic, pe care nu o să-l uit prea ușor. Ală a fost momentul în care mama și-a pus toată încrederea în mine. A fost mândră că vreau să încep o altă viața, pe cont propriu. I-a trebuit destul timp să proceseze că nu o să mai fiu lângă ea tot timpul. Dar nu îmi fac probleme din cauza asta. Știu că o să mă viziteze cel puțin cel puțin de trei ori pe an. Nu își permite atât de multe vizite, într-un cât situația noastră financiară nu este cea mai strălucită. Dar s-a mai îmbunătățit de când am lansat prima mea carte. A avut un succes garantat! Și m-am bucurat să văd că lumea îmi apreciază munca depusă atât de mult.

Acum, ambele pe cont propriu, sunt curioasă cum o să facem față. Evident că, de fiecare dată când se va izbi ocazia, o parte din bani o să ajungă la ea. Măcar până se recuperează parțial. A avut probleme cu respirația, fiindu-i destul de greu să respire fără o mască pentru oxigen. De câteva zile, se descurcă mult mai bine. Încearcă să se recupereze considerabil, demonstrându-ne că vrea să rămână o luptătoare până la capăt.

── Scumpo, o să pierzi avionul, a surâs gălăgios, mângâindu-mă ușor pe spate.

M-am întors de o parte și de alta a patului, ca un copil răsfățat. Nu prea sunt o persoană matinală, diminețile reci și orele cu soarele abia răsărit pe cer, sunt un coșmar pentru mine.

Cu ajutorul mâinilor, am reușit să o văd într-un final pe mama. Mă uitam la părul ei, negru ca tăciunele, emanând un aer divin, ca o regină. Nu semănăm absolut deloc cu ea. Singurul lucru comun găsindu-se pe chipul nostru, era zâmbetul. Și eram atât de mulțumită că am moștenit de la ea ceva, că aproape în fiecare zi îmi admiram zâmbetul. Mama avea o dulceață de zâmbet, amestecat cu empatie și savoare. A fost și este încontinuare o femeie frumoasă. În schimb, tata era rece, dur, ca o stânca de piatră nemișcată . Niciodată nu i-am văzut zâmbetul, întrebându-mă dacă nu cumva se simțea mereu melancolic și fără curaj. Și cum iubirea pentru băutură era mult mai importantă decât viața lui, i-a adus chiar moarte. De la cât de mult bea, a intrat în comă alcoolică și n-a mai supraviețuit. Mama a fost cea mai afectată în toată această poveste. Pentru mine, n-a fost atât de să trec peste acest șoc. Nu aveam o relație tată-fiică atât de strânsă, încât să îi simt lipsa. Își făcea rolul de tată, chiar dacă dădea greș de fiecare dată. Dar îl apreciam, deși nu merita.

── Neața și ție, vocea îmi era atât de răgușită, de zici că am țipat toată noaptea.

── Te aștept jos, mi-a zâmbit dându-mi un sărut pe frunte.

Am privit-o cum pleacă, bucurându-mă că poate pot să mai dorm câteva minute. Mi-am întors capul către fereastră, admirând peisajul. Norii parca abia desenați, radiau aproape ca soarele abia ieșit din mare. Iubeam să privesc cerul, mai ales când eram stresată sau panicată. Sau îndurerată. Era un remediu bun pentru mine.

Cu greu, m-am ridicat pe marginea patului, somnambulă din cale afară. Voiam să îmi întind toți mușchii din corp, să mă dezmorțesc puțin. Am pornit către baie, pentru a-mi face rutina de dimineață. Nu îmi lua mult, pentru că nu eram fană a machiajelor. Doar un spălat pe dinți și pe față. Atât de simplu.