Acorduri din Neant

3

În dimineaţa următoare, m-am apucat sa fac curat prin toată casa, deși eram artist, toate camerele erau cu fundul în sus, l-aș putea numi gunoi artistic. Motanul meu nu se mișca din locul lui decât dacă îl luam eu și îl mutam, deci el nu a fost un obstacol, a stat pe frigider și m-a privit ore în șir măturând, ștergând praful și punând lucrurile în ordine. La ora trei, când am terminat, am sunat-o pe Hajime și i-am spus unde și cum să ajungă. Apoi am făcut un duș și am am tras un pui de somn ca Frumoasa adormită din pădure.
Ca și ieri, am fost trezit, dar de data asta de niște bătăi în ușă. M-am trezit grăbit și m-am uitat la ceas, dar nu era ora la care i-am spus lui Hajime sa vină, iar eu nu aveam nimic pregătit.
Am deschis.
- Bună, Haru-san, sumimasen, am ajuns mai devreme decât mă așteptam.
Încercând să îmi alung somnul, am chemat-o în camera de zi și i-am pregătit un ceai, iar apoi m-am dus să fac pastele.
-Hajime-san, am câteva discuri în raftul acela, dacă dorești muzică, alege unul dintre ele.
Nu a trecut mult timp și am auzit piesa Yellow Submarine, a celor de la The Beatles din camera alăturată, se pare că Hajime are gusturi bune în materie de muzică.
Într-un final pastele au fost gata și ne-am așezat la masă.
Mie nu mi se păreau atât de bune precum cele de aseară, dar Hajime a spus că sunt extraordinare. M-am bucurat.
La fel ca ieri, am discutat despre tot felul de lucruri. Despre cărţile pe care le-am citit și pe care le-a citit ea, despre oamenii îngrozitor de urâţi care mi-au cerut să îi pictez, despre părinţii noștri, Hajime era foarte prietenoasă și era la fel ca mine.
Era posibil sa mă fi îndrăgostit. Deși nu știam cum e să te simţi așa, în momentul ăla aveam un sentiment destul de ciudat, dar plăcut.
Peste o săptămână m-am întâlnit din nou cu Hajime, și am ajuns să facem un obicei din a mânca paste gătite de mine sau de ea, sau chiar amândoi, gătite în feluri și feluri, în fiecare marţi seara.
În celelalte zile ale săptămânii ne plimbam pe străzile orașului Tokyo fără vreo destinaţie anume. Mergeam prin parcuri, prin cafenele, ne plimbam cu trenul, făceam fotografii.
Până acum fusesem singur și credeam că sunt fericit așa, dar se pare că doar credeam. După ce am întâlnit-o pe ea am aflat cu adevărat ce e fericirea. Nici la facultate nu aveam mulţi prieteni. Pentru că eram din Kyoto, am stat la cămin în acei ani, singurul meu prieten era colegul meu de camera, Ameko. Nu ne asemănam deloc. El avea o mulţime de prieteni, arăta mult mai bine faţă de mine, dar nici până acum nu am văzut vreodată un om mai prost decât el. Prostia ieșea din el, la propriu. Deși îl înjuram din cinci în cinci minute, eram prieteni buni, mă amuzau al naibii de tare perlele pe care le scotea pe gură. Avea părul lung, până mai jos de umeri și îi lua atât de mult să îl spele încât aveam impresia că spală fiecare fir în parte. Pentru că nu mai rezistam până ieșea el din baie, odată m-am ușurat pe geam.
I-am povestit și lui Hajime despre Ameko și i s-a părut haios.
Deși prietena mea mă surprindea cu o îmbrăţișare caldă de fiecare dată când ne despărţeam, nu mă simţeam atras fizic de ea. Și părea că e reciproc.