Acorduri din Neant

8

Nici după câţiva ani nu am reușit să trec peste tot ce s-a întâmplat. Eram doar un suflet pustiu fără vreo scăpare din propriul corp. Într-o primăvară, m-am hotărât să ies afară să privesc florile de cireș, sakura.
Am avut grijă să mă bărbieresc, am încercat să mă tund pentru că arătam ca un fel de boschetar, am făcut o baie lungă și mi-am luat pe mine niște haine scumpe pe care le cumpărasem cu multă vreme în urmă dar pe care nu le purtasem niciodată. Nu am arătat în toată viaţa mea mai bine. Asta îmi tăia puţin din amărăciune.
La început ameţisem dar m-am deprins repede cu aerul curat de afară, totul era așa frumos iar eu stătusem ca fraierul închis între patru pereţi așteptându-mi sfârșitul.
Mă uitam în jur fascinat de frumuseţea florilor din copaci. M-am dus în parcul Yoyogi și am stat întins pe iarba rece. O adiere de vânt a adus un roi de petale parfumate împreună cu un sunet pe care îl mai auzisem o singură dată. În noaptea în care a murit Hajime. Muzică de pian. Acorduri din neant m-au dus de data aceasta din locul de unde veneau. O voce mult prea cunoscută și prea melodioasă îmi dezmierda sufletul, și un chip la fel de frumos m-a surprins dintr-un loc mult prea familiar.
- Haru-san! Spune vocea în armonie cu misteriosul cântec.
Kirei era acolo. O simţeam pe Kirei lângă mine fără a mai fi spulberată de vreo dimineaţă târzie sau de vreun telefon.
Kirei îmi vorbea cu o voce pe care o știam mai bine decât oricine, vocea lui Hajime ce mi-a dezmierdat urechile timp de cinci ani și chipul pe care îl pictam de tot atâta timp, le aveam pe amândouă.
Poate că totuși Watanuki nu era chiar un nebun.