din seria noua, intitulata „Bobita spionul"
Eu nu eram inca pregatit, cum se spunea,
imi mai foiam coatele prin scoala aceea,
plina de profesori fara cusur si purtand nume evreiesti,
si asta in ciuda faptului ca trecusera deja
3 ani.
Apoi disciplina era disciplina,
doar ea ma mai putea salva:
mi se spusese asta chiar din prima zi,
„Hotararea ta este ultimativa,
din ea nu mai poti iesi decat prin beton
si rontaind portocale la Palermo."
ori
„Mai curand vei juca in noul Bond decat
sa ajungi in meseria asta... la 35 de ani.", dar eu nu,
nu si nu,
mi am vazut de treaba si am fost silitor.
Ziua luam lectii de supravietuire in lumea docherilor Londrei inceputului de secol 20,
dupa care fuga- fugulita mergeam catre
jumatatea lui
la cursurile de eticheta sociala
si de pronuntie,
unde ma inghesuiam la aceeasi masa si pe aceleasi tacamuri,
cu o araboaica superba in trasaturi (cred ca n avea nici 23 de ani),
si care ma mintea ca-i abia maritata
si gravida, dar care
era in fapt numai grasa si citea pe ascuns
carti de filozofie europeana,
apoi seara, din nou, zdub la orele lui Zizek,
tocmai la mama luiiiiiiii, pe langa King Cross,
and so on, so on and so on...
nu poti fi un bun spion fara sa cunosti
radicalismul de azi al stangii elitei europene,
imi ziceau,
si eu motaiam de nesomn in banca,
ca un marxist intarit de lupta de clasa,
dar numai atat cat sa pot prinde oricate puteri
pentru salsa, tangou, punk,
underground velvet, soho,
sexfish si tot ce urma
in programul meu de dupa ora 12.
