din seria noua, intitulata „Bobita spionul"
Maggie era din zona lucrurilor abstracte,
si faptul ca o vedeai, atinge sau vorbi
i se datora in intregime numai ei,
pentru ca detinea acel mecanism,
super fin si special in fiinta sa,
pe care il au doar cifrele,
de a si acorda sau nu contur
dupa voia inimii lor
si fara sa dea cuiva socoteala.
Pur si simplu se ceda sau se extragea din zona ideala a notiunilor,
numai printr un efort al mintii sale...
si pentru asta nu puteai decat sa i
fii recunoscator.
Cu aceasta imagine a ei
am crescut cam toti in timpul Academiei
si ne obisnuisem.
Prietena dovedita,
de cate ori i se solicita ajutorul,
ea incepea mai intai prin a ne deveni absenta
si atunci stiam: ca lucra deja la cazul nostru,
umbland si miscand lucruri cu gandirea ei
prin sfere total inaccesibile noua.
La fel se ntampla si n cadrul departamentului
„de strategie si planificare a vietii",
unde in timpul programului
devenea total absenta,
atat de absenta incat frumusetea i recunoscuta
palea,
tineretea i se estompa,
iar din vulcanismul caruia,
dupa 6 seara,
putini ii mai faceau fata ,
abia de mai ramanea o urma.
Dar eu am fost printre norocosii ei
de seara,
si mai ales de noapte
iar asta mi a imbogatit si viata si visele.
Ma bucuram de fermitatea dintrodata vizibila a rochiilor ei,
de decolteul ei,
de rasul ei sonor ce producea in oricare bar
reverberatii ample,
de la vibratia sticlelor cu etichete colorate de pe raftul de sus,
pana la miscarea plasmei din interiorul materiei ce ma structura.
Totul era slava a vietii.
Era suficient sa ti atinga mana,
presand o usor,
ca pentru a ti atrage atentia asupra unui punct major din nustiuce discutie
si erai un alt om.
Nu puteai sa nu o iubesti si
nu puteai sa nu o doresti continuu,
iar noptile de dragoste cu ea,
erau nopti,
cum numai unui poet ca Lorca, poate,
s a mai ingaduit vreodata.
Indescriptibile nopti, sublime serenade.
In clipele de maxim extaz,
ea, Maggie, nu mai era un munte pe care l urcam, o lume pe care o strabateam,
sau o insula careia ma abandonam,
nu mai era doar un trup neimaginabil de femeie sau zmeu,
ci devenea un continent de apa si un vartej de valuri,
un tsunami,
in fata caruia timpul meu disparea.
De cate ori imi reveneam apoi,
eram ca dupa o sedinta de Ecstasy,
numele meu era Maggie si lucram la
departamentul de „strategie si planificare a vietii",
daca m ar fi intrebat cineva atunci.
Imi lua deci timp sa mi revin,
sa ma regasesc acolo,
printre faldurile acelei lenjeri a patului,
inca degajand feromoni,
si sa reimbrac pielea bunului si vechiul meu prieten,
Bobita spionul.
