Și ura e o iubire VOLUMUL I (+16)

19.Nu asta voiam sa spun

  Abigail

      Îmi deschid ochii lent atunci când simt o caldura minunata venind de undeva de sus,îmi ajuta chipul sa se încălzească.Pentru un motiv anume ma simt extraordinar de bucuroasa și liniștita sufletește.Cand deschid ochii îmi ia câteva secunde sa îmi dau seama ca ma aflu in poziție orizontala undeva pe jos, pe ce pare a fi o câmpie,de aici de jos.Tot ce pot vedea sunt firele verzi impresionând de înalte,care ma înconjoară.Cerul este de un albastru marin iar soarele strălucește mai tare de cât a făcut-o vreodată.

    —Ce cauți aici?Intoarce-te copila,acesta nu e timpul tău.

   Reușesc sa ma ridic in picioare și ma uit derutata in toate părțile locului deschis după vocea puternica care îmi tot vorbea.Nu pot distinge pe nimeni prin jur.Campia este absolut divina,rupta de realitate dar lucrul ciudat este  ca sunt complet singura.Oricat văd cu ochii,pot vedea doar singurătate.Ma incrunt ușor atunci când ma împiedic fără sa vreau de ceva,și îmi scanez rapid trunghiul.Sunt îmbrăcată intr-o rochie albă cu mâneci și foarte vaporoasa.

   — Ajuta-ma sa ma întorc,m-am pierdut.Ispasesc pana la urma cuvintele chiar dacă nici eu nu știu cu cine vorbesc.

   —Sufletul tău este demn de rai,dar pot observa ca destinul tău încă nu este scris de accea te voi lăsa pleci.O sa ai multe încercări copilule,dar inima ta blândă te va ajuta sa gasesti lumina in toate.Ajuta-l sa iasă la lumina și încălzește-l cu caldura ta,pentru ca sufletul lui e prea obosit ca sa mai lupte.Intoarce-te copila mea și fi-i salvare.

Brusc totul a devenit mult prea alb și luminos in jur ca sa mai pot tine ochii deschiși.Iar lumina aceea e ultimul lucru pe care mi-l amintesc.

_____________________
West Hills Hospital Malibu

M-am fortat sa deschid ochii încet atunci când am fost conștientă de sunetele de piuituri din jurul meu.Am clipit de mai multe ori pana când am putut sa îmi deschid ochii destul de bine pentru a distinge chestiile din jurul meu.Chiar dacă nu tineam minte cum și de ce știam in interiorul meu ca sunt intr-un spital.

—Abigail Dumnezeule mare! Ma auzi?! Uita-te la mine.Ochii mei fug rapid in direcția vocii cunoscute.Mama.S-a ridicat rapid de pe scaunul amplasat in cealaltă parte a camerei și a ajuns intr-o fracțiune de secunda in dreptul meu.M-am panicat atunci când mi-am dat seama ca nu pot sa vorbesc și m-am uitat incrutis către nasul meu,atunci când am observat bucata de plastic care poposea pe gura mea,din ea venind un fel de aer rece care îmi înghețase complet dinții și buzele.Nu îmi puteam mișca capul,mi-am dat seama de asta atunci când am vrut sa-l rostesc in direcția mamei care parcurgea grabita drumul pana la usa camerei pentru a chema un așa zis doctor.

Brusc in mintea mea au luat viața niște imagini care păreau sa fie recente și am început sa îmi amintesc puțin cate puțin de ce eram in starea aia.

Petrecerea,testul de sarcina,cearta cu Zander,dezamăgirile pe care le-am simțit mai tare decât de obicei și de acolo nimic.

—Oo cineva a decis sa deschidă ochii?Clipeste de doua ori dacă ma auzi.De nicăieri o voce necunoscuta mie se făcuse auzita intrand pe usa și atunci când bărbatul care nu părea trecut de 26 de ani apăruse in fata mea am clipit de câteva ori ca sa-i dau de înțeles ca aud perfect.Mama era poziționată in spatele lui punându-și mâinile la piep și oftând greu.

—O sa îți dau masca de oxigen jos,nu încerca sa te forțezi pentru a vorbii,bine?
Am clipit din nou pentru ca trebuia sa-i răspund cumva și am așteptat cu ochii îndreptați spre tavan sa-mi dea nenorocirea aia jos.

După câteva minute bune in care mai mulți doctori și pacienți m-au consultat pe toate părțile și cu absolut toate aparaturile posibile am răsuflat usurata atunci când s-au oprit.Nu pot spune ca ma simteam teribil de rău dar aveam un mic disconfort in tot corpul pe care încă nu mi-l puteam mișca.Din cate am înțeles am fost adormita,sau ma rog..in coma,aproape doua săptămâni deci nu pot cere minuni dumnezeiești de la corpul asta.In schimb capul,care ma durea teribil puțin mai sus de ceafa,suferise o avarie serioasă din cate mi-au spus și îmi era frica ca neputința mea de a ma mișca sa persiste pe o durata mai lunga de timp din cauza asta. Încercam sa indrug cuvinte mici cum ar fi da sau nu atunci când doctorii îmi puneau întrebări legate de sănătatea mea și jur ca eram ca un Bebeluș care formează primele cuvinte cu limba între dinții abia crescuți.