Cheia se răsuci cu un scârțâit strident în broasca ușii. Ar trebui să-și facă timp sa o schimbe, altfel curând vecinii de pe spalier aveau să-i spargă iala și să-i fure puținele gunoaie pe care le mai avea. De un lucru era, totuși, sigur că vechiul pian nu aveau cum să-l fure, nu încăpea pe ușă, când l-a adus în casă a fost nevoit sa spargă ușa, iar apoi sa o refacă, asta totuși se întâmplase pe când își permitea cheltuieli excesive și pe când blocul era un complex nou nouț care caza numai crema cremelor de persoane. O mie de ani parca trecuseră de atunci. Astfel amână din nou schimbarea încuietorii.
-M-am întors! anunță în timp ce își lasă cheile în cui.
Își aruncă, apoi, pe canapea partiturile proaspete și cărțile pe care le cumpărase pe nimic de la anticariatul de pe colț, se cunoștea cu Arthur, proprietarul, de peste 7 ani, de aceea îi era mereu ușor sa cumpere cărțile deja ieftine la prețuri și mai mici.
-Iar cumperi cărți? Will l-ar fi întrebat zâmbindu-i, cocoțat pe pervazul geamului. Niciodată nu ai timp sa le citești.
-Lasă că le citești tu pentru mine, i-ar fi răspuns el.
Totuși, deodată, telefonul sună strident, smulgându-l pe Michael din conversația sa imaginară. Ridică receptorul și așteptă ca cineva sa vorbească la capătul celălalt.
-Michael! se auzi ragnind vocea șefului său, își îndepărtă dezgustat de ureche receptorul așteptând ca bărbatul sa se oprească din țipat. Nu te-am mai văzut pe la lucru de 2 săptămâni! Dacă nu vi nici în seara asta, zbori de aici!
Ofta strident cât sa îl audă și șeful sau.
-M-ai înțeles băiete?
-Da, domnule Burton, diseară voi fi acolo.
-Ai face bine sa fi, îl anunță pe un ton acid bărbatul înainte să-i închidă telefonul în nas.
Michael trânti receptorul în suportul său.
-Gorilă proastă, blestema el cu un ultim oftat.
Își cântări pentru un moment opțiunile: putea sa nu se ducă înapoi în cârciuma aceea blestemată ca să câte pentru un salariu de tot râsul, sa fie dat afară și mai apoi sa își recapete stima de sine și sa înceapă sa compună muzică din nou.. Sau putea sa se ducă mai devreme la cârciumă, sa termine cateva, spre trei, pahare de Brandy pe gratis, caci nu trebuia sa plătească pentru ceea ce consuma de la bar atâta timp cât lucra, iar mai apoi sa cânte muzică de duzină pentru bețivii dinăuntru. Își masă obosit fruntea, mereu făcea aceiași alegere blestemată. Între timp își apuca din cuier paltonul gri, cel mai gros pe care îl avea, căci afară, de vreo două zile, se stârnise un frig al naibii care te îndemna mai mult sa stai în casă decât pe străzile cenușii ale orașului. Obosit și dezamăgit de sine însuși, își puse haina peste cămașa albă și își apucă cehile din cuier.
-Am plecat, anunță el din nou, de data aceasta, însă, nu-i mai răspunse nimeni.
Cu un zâmbet trist, încuie ușa apartamentului și se îndreaptă alene spre bar. Străzile erau pusti pentru ora aceea, iar magazinele își închideau încet ușile, luminile erau deja aprinse la ferestrele caselor, iar ușile erau bine zăvorite, încercând parcă sa țină frigul la distanță, până și don Gustavo, palarierul adorat de toți locatarii cartierului, închisese mai devreme în acea după-amiază, era cu adevărat o premieră.
Când a ajuns pe Strada Arlington, mâinile îi înghețaseră deja în buzunarele paltonului, iar eșarfa pe care o avea înfășurată în jurul gâtului era deja prea subțire. Astfel, grăbi puțin pasul și începu sa fluiere un cântec necunoscut, încercând să-și distragă singur atenția, nu știa dacă îl mai auzise undeva înainte sau dacă pur și simplu îl inventase pe loc. Poate acesta era semnul sa ca ar fi trebuit sa se întoarcă și sa compună ceva începând de la acele note, cine știe poate ar fi reușit sa compună prima lui simfonie. Și-a continuat drumul spre bar, căci nu mai era mult până la clădire, deci nu mai avea rost sa se întoarcă acasă.
Când intră în încăpere fu întâmpinat de obișnuitul miros de alcool ieftin și aer înecat de fum de țigară.
-Bună, Samuel, îl saluta el pe barman.
Acesta se întoarse înspre el, ținând în mână o sticla de whiskey și un pahar.
-Uite cine a decis sa vină la muncă, zise el cu un zâmbet batjocuritor.
Michael se instala imediat la bar și își scoase din buzunarul paltonului, pachetul cu țigări și bricheta.
-Nu-mi permit și eu un concediu din când în când? întreabă el ironic în timp ce-și aprinse o țigară.
Samuel îl privi fără chef și întinse paharul cu whiskey clientului din stânga lui Michael. Apoi se întinse după sticla ieftină de Brandy pe care o cumpăra special pentru Michael. Îi turnă un pahar.
-Nu cât timp Burton turbeaza dacă nu ești la serviciu.
Michael ridică indiferent din umeri și lua o gura zdravănă din paharul sau. Se strâmbă la gustul băuturii.
-Devine din ce în ce mai prost, comenta el în direcția paharului. Stai sa vezi numai, acum 20 de minute Burton m-a sunat, a urlat la mine ca dacă nu ma prezint în seara asta la servici îmi face vânt afară, își scutură furios scrumul de la țigară. Îți vine să crezi? Pe cine mai găsește el să-i cânte în maghernița asta?
Bărbatul mai în vârstă decât el rămase tăcut și continuă să lustruiasca barul. Michael își pierdu interesul cu privire la Samuel.
-Toboșarul meu vine în seara asta? întrebă Michael în timp ce se ridica de la bar și își luă scrumiera și paharul.
Celălalt verifica ceasul de pe perete înainte să-i săpunda.
-Ar trebui sa ajungă în 15 minute, nu e încă ora 6.
Michael dădu aprobator din cap, de parcă ar fi fost cu adevărat interesat de discuție, apoi il ruga pe barman să-l anunțe pe toboșar când ajunge ca el este gata. După aceea se așeză la pianul negru al barului și se instala la acesta, cum făcuse în multe alte seri. Era la fel de familiar cu instrumentul de acolo cum era cu cel de-al lui de acasă. Lângă pian obișnuia să își țină o servietă cu partituri și un carnețel în care îi plăcea sa scrie. Scoase partiturile și le sprijini de pian inspectându-le din nou. Le răsfoi timp de 10 minute și încă o țigară până când Jonas, toboșarul, își făcu apariția. Nu era un tânăr foarte impresionant, avea aceiași expresie amețită pe care o vedeai pe chipul oricărui tânăr proaspăt absolvit, de asemena și aceiași tunsoare de prost gust. Mirosea a țigări de proastă calitate și a colonie. Michael nu înțelegea de ce ți-ai prăpădi banii pe țigări proaste, când existau unele de calitate la prețuri accesibile chair și pentru unii ca ei. Nu era treaba lui să judece, însă tot o făcea.
Cu toate acestea, îi strânse mâna băiatului în semn de salut și își stinse țigara, semn că era gata să înceapă.
Pentru a crea un jazz ascultat numai de urechile unor afoni, nu aveai nevoie sa repeți înainte sau sa te înțelegi cu persoana cu care cânți, îți trebuia numai o partitură și un fals entuziasm. Degetele lui Michael se mișcau vioi pe calpele pianului, oferindu-i falsa impresie că se bucura de ceea ce cânta. La un moment dat chiar se ridica de pe scăunelul pianului și își aținti un deget spre un bărbat chipeș ce stătea în colțul estic al magherniței, oferindu-i un solo. La sfârșitul acelei ore, amândoi fură copleșiți de aplauzele amețiților din încăpere. Michael nu putu decât sa le accepte cu un zâmbet acid și sa ii anunțe ca se vor întoarce după o pauză, pentru actul al doilea.
In scurta pauză își aprinse încă o țigară și goli jumătate dintr-o nouă bautură.
-Vad ca faci furori când în sfârșit decizi sa apari, o voce groasă și obosită îi vorbi de undeva de sus.
-Domnule Burton, Michael zâmbi forțat. Nu aș îndrăzni să vă dezamăgesc, afirmă pufaind la țigara lui. Știți exista un motiv în spatele absenței mele, am vrut sa va compun o noua piesă pe care sa o cântam la bar, vedeți, explică el înmânandu-i bărbatului câteva foi.
Burton le examină cu o rigoare prefăcută, apoi zâmbi și i le înmână înapoi lui Michael.
-Ah voi artiști, vorbi el pe un ton afectuos și îl lovi ușor pe umăr. Sunteți niște ființe greu de înțeles. Prea bine, te iert de data aceasta, însă să nu se mai repete.
-Va promit, domnule.
Burton se îndepărtă cu un zâmbet în timp ce repeta în surdină: "Băiatul ăsta mi-a scris o piesă, o piesa cu adevărat."
Michael oftă zgomotos și se întoarse la paharul său. Dacă ar fi știut gorila că de fapt era pur și simplu o partitură pe care o transcrisese de mână, l-ar fi bătut în stradă, dar aparent era atât afon cât și orb. Michael se amuză în surdină de propriul vicleșug, totuși se întrebă numai cât îi va mai ține miciuna un loc de muncă.
La actul al doilea cârciuma era mai goală însă pe parcursul notelor scoase de Michael la pian petrecerea se mai animă, undeva pe la mijloc char se stârni o ușoară cearta între doi domni respectabili care începuseră sa își arunce vorbe ca la ușa cortului. Era într-adevăr intrigant, căci era cea mai bună conversație pe care Michael a avut ocazia sa o asculte în ultimul timp, drept răsplată continua sa le cânte pe fundal in timp ce își pomenea deja morții. Prea curând, totuși, cei doi se împăcară de parcă nu s-ar fi certat niciodată. Se apucară unul de gâtul celuilalt începând sa cânte, susținând apoi fără rețineri ca: "Muzica acestui băiat e cu adevărat divină, uitați-vă și voi rezolvă până și certurile!" dezamăgindu-l profund pe Michael.
Pauza dintre actul 3 si 4, ultimul de altfel, a fost cea in care barul se aglomeră inimaginabil, o prestație de ținut minte, Michael nu știa ultima data când văzuse atâția oameni într-o săptămână întreaga sa pună piciorul în clădirea, darămite într-o singura noapte. Săracul Samuel era bulversat de toate comenzile, papionul sau se strâmbase, sacoul negru era sifonat precum cămașă de pe el, iar părul, odată dat cu gel și aranjat cu atenție, era acum ciufulit si năpădit de sudoare.
Pentru o asemenea audiență, Michael se gândea ca ar da tot ceea ce are mai bun, ca avea să-și pună o parte din sufletul sau în muzica ce îi scăpa printre degete, asa cum obișnuia sa facă odată.. De fapt, cântase într-un mod cu adevărat mediocru. Și cu toate acestea, oamenii nu se abținură sa danseze și sa cânte de parcă ar fi fost toiul unei nunți.
La final, Michael se lăsă sa cada pe scaunul de la pian și își lovi mâinile de clapele acestuia cu un oftat strident. Era ora 10, iar el termina al cincilea pahar de Brandy într-o singura seară în timp ce cârciuma se golea, încet dar sigur, în jurul sau. Jonas pelca în jurul orei zece jumate, lăsându-i singuri pe Michael și Samuel și pe alți câțiva amețiți cuibăriti în colturile barului.
Odată ce spectacolul se încheia, Michael putea sa stea înăuntru pana la închidere unde beneficia de bautură gratis și căldură, era totuși o afacere destul de bună dacă stăteai bine sa te gândești. Astfel se așeză din nou la pian, însă de data aceasta își scoase caietul său în care obișnuia să scrie și un creion tocit pe care îl găsi pierdut printr-un buzunar al servietei.
Adevărul este ca mai mult decât orice își dorea sa scrie o tragedie demna de jucat la opera, nu fusese de la început visul său, fusese al lui Will, însă acum toate visurile lui Will erau ale sale. Băiatul îi spusese de nenumărate ori că o linie melodie este fadă fără o poveste și că Michael avea îndeajuns de mult talent încât sa le compună pe amândouă. El nu l-a ascultat niciodată, când vorbea astfel obișnuia să-l bată ușor pe obraz și să-i zică ca visează cu ochii deschiși. Will se supăra pe el timp de câteva zile, însă mereu ajungeau să se împace. Regreta uneori acele zile în care nu își vorbisera, căci și le-ar fi dorit acum înapoi.
Scrisese în caietul său despre fete care și-au pierdut frumusețea eternă și băieți care s-au aruncat în mare de durere, însă nimic nu era îndeajuns de impresionant. "Ce face oare o tragedie sa merite citită?" era întrebarea care îl macina mereu. "O profeție, o dorința și o iubire imposibilă" vocea lui Will îi răsună în cap, mereu oferindu-i același răspuns. Era simplu să o spui, mai greu totuși sa creezi ceva pe baza ei.
In acea seara rupse paginile mâzgălite anterior și începu o nouă tragedie. Prima dată își imagina un băiat, cât de tânăr? N-ar fi putut spune, nu avea vârstă. Ce era el? Un muritor, poate? Si totuși nu părea uman. Sa fi fost o creatura magică? Cuvântul creatură nu-l descria. Atunci un zeu? Ce ar putea fi mai frumos decât un zeu? Și totuși copilul simțea iubirea, cum zeii nu au fost în stare.
Atunci măcar cum arată? Cuvintele deja începeau sa vina cu greutate, căci unele lucruri nu le puteai exprima numai prin vorbe. În schimb, Michael, își mișcă fără reținere degetele peste clapele pianului, creând o linie melodică în surdina nopții ce se așternuse în sfârșit și peste cârciuma lor. Fiecare notă muzicală mai aducea un mic detaliu asupra chipului băiatului. Michael zâmbi simțind cum o scurtă poveste se ivea, încet, încet. El cântă în continuare, așteptând liniștit conturul noii sale tragedii.
Însă firul se rupse când clopoțelul ușii răsună în tăcerea încăperii. Întreaga viziune a lui Michael se risipi ca nisipul în vânt, lăsându-l cu un gust amar în gură și o vagă amintire a unui băiat fără vârstă. Oftă și adaugă încă câteva note pompoase liniei melodice numai ca să o încheie cumva. Își întinse mâna după paharul său numai ca să descopere ca era gol. Se ridică cu el și se îndreaptă spre bar pentru a-l umple din nou, așa avea să-l cunoască și pe noul venit care îi rapise cu sălbăticie viziunea sa glorioasă, și cât de glorioasa era într-adevăr.
Fredonă ușor în timp ce își apucă sticla și își mai turna un pahar, Samuel era foarte ocupat cu noul venit din câte observa Michael. Ce-o fi fost oare asa de special de nu-i mai acorda lui atenție? Își axa privirea pe noul lor musafir, și pentru o secundă rămase locului, căci băiatul îl privea înapoi cu doi ochii negrii de o intensitatea greu de descris.
-Fețe drăguțe mai rar întâlnești pe aici, spuse el terminându-si de umplut paharul.
Simți privirea arzătoare a lui Samuel de parcă îi spunea sa tacă sa nu mai spună vreo prostie. Se strâmbă în direcția barmanului și avu intenția de a se întoarce la locul sau de la pian, când deodată ceva îi atrase atenția. Fața băiatului, o mai văzuse undeva. Se întoarse pe călcâie și îl privi mai cu atenție.
-Te cunosc, spuse el dându-și în sfârșit seama cine era. Am citit despre tine în ziar, ceva cum ca ai fi un geniu al baletului, spuse Michael apropiindu-se de el, cu toate acestea, băiatul din fața lui avea o buza vânătă pe care Michael nu-și aduse aminte sa o fi văzut în ziar. Nu știam ca putem avea și vedete pe aici, îl tachină el pe băiat.
Acesta stătea urcat pe un scaun al barului, făcându-l mai înalt decât Michael cu câțiva centimetri.
-Ar trebui sa ma simt flatat ca ma cunoști? îl întrebă el arcuidu-și sprâncenele în timp ce își sprijini bărbia în palmă.
-De ce te-ai simți? Doar ești celebru.
-Niciunul dintre oamenii tăi nu m-a mai recunoscut, zise el ridicând ușor din umeri, însă nu îl slăbi pe Michael din priviri.
-Ei? întrebă Michael, pufnind în râs, se uita cu atenție la toate eșecurile adormite pe mesele din cârciumă. Ei nu-și recunosc nici soțiile când vin să-i adune de pe jos.
Băiatul nu mai spuse nimic, doar îl trată cu un zâmbet malițios și luă o gură din propria sa bautură, Michael suspecta sa fie un amestec ușor de rom și apă tonică. Încerca să-și distragă atenția de la buza vânătă a băiatului. Curiozitatea asta, este o boală de-a dreptul care îl macină pe Michael fără rețineri. Era pregătit să-l întrebe, însă acesta i-o luă înainte.
-Și presupun ca pe acești intelectuali îi delectezi numai cu acordurile lui Mozart, spuse băiatul o secundă mutându-si privirea asupra pianului din spatele celuilalt.
Michael își întoarse privirea în aceeași direcție, dându-și seama ca vorbește despre pian, râse. Îi plăcea băiatul, avea o limbă ascuțită și nu părea tocmai prost.
-Vechitura aia? întreba el retoric. E aici mai mult de decor, vino sa ți-l arăt, îl invita el cu unul dintre zâmbetele sale șarmante.
Băiatul nu păru impresionat, îl privi cu aceiași intensitate și zâmbet îngâmfat, totuși îl urmă pe Michael. Îi plăcea băiatul, însă puțin îl si călca pe nervi, era un sentiment greu de descris, pe care Michael îl îndepărtă rapid, luând încă o gură din paharul său.
El se așeză la locul sau pe scăunelul pianului, avu inerția să-i facă loc și băiatului lângă el, însă acesta avu alta idee, se proțapi pe coada pianului, uitându-se în jos la Michael. Dacă ar fi fost oricine altcineva, Michael l-ar fi dat jos, enervat, însă de data aceasta nu o făcu, cu toate ca nici el nu știa sigur de ce. Scutura din cap în speranța de a-și limpezi gândurile și asa confuze, dar până la urmă ajunse se întindă după o noua țigară, apoi îi întinse pachetul și băiatului.
-Vrei și tu una?
-Nu fumez, îl lamuri acesta cu o voce domoală.
Fu rândul lui Michael să-și ridice întrebător o sprânceană.
-Atunci, mie îmi permiți sa fumez? întrebă el cu țigara deja între buze și un zâmbet în colțul gurii.
Îi făcu semn sa nu se sfiască, iar acesta își aprinse țigara cu un pocnet metalic scurt venit de la bricheta lui. Rotocoale de fum se ridicau între cei doi cu fiecare pufait venit din partea lui Michael. El îl examină pe băiat din câteva priviri. O parte din el invidia puloverul său de un maro plăcut care era aranjat cu atenție peste cureaua pantalonilor negrii. Tot ce purta era nou și cel mai probabil de firmă, iar mirosul dulceag al parfumului său răzbată pana și prin cel al fumului de țigară, însă nu se putea aștepta la altceva, pana la urmă băiatul chair era faimos. Se întreba oare cât din ceea ce auzise era adevărat, cât talent avea de fapt acest puști?
Pufai încă o dată la țigara lui, înainte sa și-o pune între buze și sa zică:
-Nu cred ca am făcut cu adevărat cunoștință, spuse el întinzându-i mâna. Eu sunt Michael
Blaise.
-Colin Laurie, îi răspunse celalalt strângându-i mâna. Dar cred ca știai asta deja, îi zâmbi el răutăcios.
Michael își reținu instinctul de a-i răspunde usturător, în schimb îi aruncă un zâmbet în colțul gurii și se apleca ușor peste claviatura instrumentului pentru a-și scutura scrumul.
-Adevărat, admise el. Asta știam deja.
-Și ce altceva ai mai citit despre mine? Colin îl întrebă în timp ce se aplecă încet înspre celălalt, expresia i se schimbă într-una naivă, curioasă reușind sa stârnească interesul în Michael, chiar își stinse și țigara, mai rar făcea el astfel de gesturi.
-Oh știi tu, zise el fără grabă. Faptul ca ești cel mai tânăr membru al trupei de balet de la operă, de asemenea ca la numai 20 de ani ești un geniu al dansului cu un viitor promițător și o carieră lungă, chestii obișnuite, presupun ca le auzi mereu.
Coiln ridică din umeri.
-Ai fost la vreun spectacol? îl întreabă în timp ce termina ultima gura din paharul său.
-Nu, recunoscu Michael cu un oftat. Nu am prea avut multe ocazii de a ma delecta cu astfel de rafinamente.
Colin nu răspunse imediat, pur și simplu îl privi timp de câteva momente îndelungate. Ochii aceia negrii ca tăciunele îl cercetară cu atenție și fără ezitare. Michael începuse deja sa se simtă incomod în locul său și urma sa facă o glumă seacă pentru a destinde atmosfera.
-Poate reușesc eu să-ți fac rost de un bilet, anunță băiatul într-un final, de parcă ar fi continuat conversația natural.
Pentru o secundă Michael clipi nelămurit, fie tto alcoolul băut în acea seara începuse să-și spună cuvântul, fie băiatul acesta era puțin prea mult pentru el, totuși nu putea spune sigur care dintre ele sa fi fost cauza stupefieri lui. Alese să-și înece confuzia într-o alta țigară, iar odată ce inhala, totul se făcu mai bine, mai clar, își lasă capul pe spate și expiră fumul, apoi când se întoarse spre Colin zâmbind.
-Cine ar fi crezut, ca tânărul geniu al baletului este atât de mărinimos.
Fu prima dată în acea seară când Colin râse, amețindu-l pe Michael și mai tare. Acesta deja suspecta că băiatul o făcea din adins, ceea ce era foarte posibil.
-Numai când văd cauze pierdute.
Michael își înecă râsul cu o sorbitură din ce mai rămase pe fundul paharului său.
-Chair așa de tare se vede? întrebă Michael retoric, cu toate că și el știa. Nu răspunde, îl rugă el pe Colin cu un surâs amar, încercă să schimbe subiectul și dădu în sfârșit grai curiozității sale. Am citit despre tine, într-adevăr, însă trebuie să spun, nu-mi pot aduce aminte de nicio buză spartă.
Degetele sale zvâcnire ușor înspre băiat și fu nevoit sa își alunge intenția de a-i atinge chipul și acea gură care îl tachinase întreaga seară, nu-i era permis și știa și el asta mult prea bine.
-Cine te-a lăsat cu buza umflată? întrebă el pe șoptite.
Michael ar fi zis ca pentru o secundă văzu furie în privirea băiatului, o scânteie mică care aprinse cărbunii, însă dispăru mai repede decât se făcu văzută, lăsând în urmă numai o negură rece și un interes pe care Michael nu îl sesiză atunci.
-Cineva neimportant, îi răspunse Colin evaziv. Ne-am certat, apoi m-am trezit aici, iar acum am parte de o conversație foarte interesantă.
-Și pentru un dansator de balet, o buză spartă nu ar trebui sa conteze? întrebă Michael sincer curios.
Băiatul își duse involuntar mâna la gură, o secundă păru sa se piardă, însă imediat zâmbi nonșalant și flutură din mână.
-Asta e un fleac, sa vezi ce a pățit el.
-Pentru ca poți fi cu adevărat brutal, îl tachină Michael.
Michael zâmbi la el peste paharul său, și-l și putea imagina pe băiat în toiul unei lupte, aplicând corșee de dreapta până când lăsa lat o namila de om. Încerca să nu râdă la propia imaginație, nu voia să-i rănească mândria. Își sprijinii mâinile de capacul pianului, lângă scrumiera plină de mucuri de țigară și paharul său gol.
-Ai fi surprins, îi răspunse băiatul cu o voce domoală, privindu-l printre gene. Mâna în care se sprijinea, alunecă încet până când degetele sale le atinseră pe ale lui Michael.
-Aș fi, recunoscu el, în timp ce înghiți în sec fără voia lui. Michael știa ce ar fi urmat după aceea, se pregătea deja să și pună întrebarea, însă Samuel își drese glasul îndeajuns de tare cât sa îi smulgă pe amândoi din conversația lor. "Numărate să-ți fie zilele Samule și chelia aia a ta" blestemă Michael în gând.
Colin se îndreaptă de spate și își ridică mânecă puloverului, scoțând la iveala un ceas micuț cu cadran de aur și curea din piele.
-Dumnezeu, este ora 12:30, murmură el în timp ce se dădu jos de pe pian. Domnule Blaise, m-ați captivat cu totul, nici nu mi-am dat seama cât s-a făcut ceasul.
Michael se apropie puțin de ceasul de pe perete, pentru a se asigura cu proprii ochii ca se făcuse ora 12, când oare?
-Nici eu nu mi-am dat, se scuză el, în timp ce își strânse rapid partiturile și caietul, le arunca în servieta, pe care apoi o puse lângă pian.
-Știi cumva de unde as putea lua un taxi de prin zonă? îl întrebă Colin în timp ce se îndrepta spre cuier pentru a-și îmbracă paltonul.
Michael era întors cu spatele la băiat, deoarece încerca să-I atragă atenția lui Samuel, îi spuse pe mustește "Dacă ma lași sa merg acum cu el, îți rămân dator". Barmanul mai ca aruncă cu un pahar în el, însă îi făcu semn sa se ducă. Michael îi mulțumi printr-o privire apoi se întoarse spre Colin, băiatul îl aștepta lângă ușă, zâmbind, cum făcuse întreaga seară.
-Lasă-mă sa te conduc, îi spuse Michael, pe un ton care spera sa fie detașat și relaxat.
-Nu e nevoie.
-Insist.
Colin își arcui sprâncenele la el și îl privi pentru o secundă, după câteva momente, însă, un zâmbet i se strecura pe chip și se întoarse pe călcâie.
-Prea bine, declara el și ieși pe ușa carciumii.
Pe stradă, Michael își potrivi mersul cu al lui Colin până la cea mai apropiată stație de taxiuri. Nu era prea departe, însă afara se lăsase un ger cumplit, iar Michael se îndoia ca paltonul șubtire al băiatului îi ținea vreunpic de cald.
-S-a lăsat frigul nu glumă, comenta Colin, îndesandu-si mâinile mai adânc în buzunarele hainei sale.
Michael îl opri pe băiat și își înfășură fularul în jurul gâtului său.
-Domnule Blaise, murmură Colin atingând materialul moale. Nu se cuvine.
-Sunt cu 3 ani mai mare decât tine, poți să mă strigi Michael, nu ma face sa ma simt bătrân, i-o întoarse el, însă nu mai accepta alte proteste din partea lui. Hai sa mergem.
Colin îl prinse din urmă, lovindu-l ușor în umăr, un gest copilăresc, știa pentru ca și Will obișnuia să facă la fel. Totuși aduse pe chipul lui Michael un zâmbet involuntar. Deodată, o mașină neagra îi captă atenția, făcu semn taxiului să oprească, iar mașina se apropie de ei.
Odată ce opri, Michael deschise ușa mașinii pentru Colin. Acesta nu se urcă imediat înăuntru.
-Mi-a făcut plăcere, admise băiatul.
-Și mie.
Dacă ar mai fi avut ceva de spus, Colin se resemnă, îl mai privi încă o data în ochii pe Michael, apoi se urca în mașină și pleca.
Michael nu-și mai aduse cu exactitate aminte ce a urmat după, tinea minte ca văzuse taxiul îndepărtându-se, ca făcu cale întoarsă și ca se îndreptă agale înapoi spre apartamentul său. Pe dremul de întoarcere fredonă fără tragere de inima melodia de mai devreme, nota după notă, în timp ce evenimentele acelei serii se derulau cu repezite în minte lui. Amețit de gânduri și de frig, căci fularul sau i-l lăsase băiatului, își îndeasă mâinile în buzunarele paltonului, în căutare de puțină căldură. Totuși degetele de la mana sa dreaptă atinsera un obiect metalic atât de rece încât trimise fiori în tot corpul lui Michael.
-Ce mama ma-si, blestemă el scoțând la iveală obiectul necunoscut.
Obeiectil era mic și delicat, o curelușă de piele maro și un cadran auriu inscripționat pe spate cu litere buclate ce alcătuiau un nume. În ciuda beznei ce-l înconjura, luminată numai de o lampă stradale amărâtă, Michael recunoscu obiectul. Era ceasul lui Colin Laurie. Tocmai ce își scosese din buzunar ceasul lui Colin Laurie.
Michael, însuflețit dintr-o dată și uitând complet de frigul de afară, râse tot drumul înapoi spre casă.
//A.n: A trecut cu adevărat ceva timp de când nu am mai folosit aplicația aceasta, sper totuși sa ma pot reîntâlni cu câteva dintre persoanele care au citit vechile mele scrieri.
