A doua zi se trezi în jurul orei trei după-amiază, mahmur și cu o durere cumplită de cap. Încercă anevoios sa se pună pe picioare, însă cazu la loc în pat și rămase întins acolo încă jumătate de oră. Ochii lipiți de tavan, în timp ce amintirile sale se învârteau greoi într-o abureală slaba a unor pahare de Brandy ieftin și un parfum plăcut și dulce, care îi aduse un zâmbet amețit pe chip. Însă, apoi realiza, cu întârziere, al cui parfum și-l amintea cu atâta plăcere și se strâmbă. Însă, adevărul era ca in mintea lui se derulau toate întâmplările serii precedente și zâmbi din nou încetișor. "Ce Dumnezeule mi-a făcut puștiul ăla? " se gândi dezamăgit de sine însuși. Printr-un miracol se decise până la urmă se se dea jos, în speranța că măcar așa gândurile sale s-ar fi putut împrăștia și i-ar fi dat și lui pace în sfârșit.
Primul lucru pe care îl făcu după ce părăsi dormitor fu sa se ducă direct la bucătărie după niște calmante, înghiți doua pastile, iar apoi continuă să se învârtă prin apartament, ținându-se ocupat cu mici fleacuri. De exemplu, plantă amărâtă, singura cara încă mai trăia, trebuia să fie udată, mizeria care se strânsese în ultimele două săptămânii era deja insuportabilă, iar el trebuia neapărat să facă un duș rece.
Până când se dezmeticit de-a binelea, ceasul bătu ora 4 și jumătate, era timpul pentru el să plece la muncă. Totuși, în acea zi plecă la drum cu o dorință și o speranță șovăitoare.
Își puse pe el paltonul, înainte sa plece pe ușă scoase ceasul din buzunarul de la piept al hainei, îl pupsese acolo cu o seara în urma, în speranța de a nu strica sau pierde obiectul firav.
-Ce ma fac eu cu tine? întreb el în șoaptă inspectand încă o data cu atenție ceasul, însă exact ca seara precedentă, pe spatele acestuia numele lui era gravat, luându-l pe Michael parcă peste picior.
Se decise într-un final și îl strecură înapoi în buzunarul paltonului, apoi apucă clanța ușii.
-Am plecat! se făcu el anunțat. Ajunse, totuși sa pornească spre bar, fără vreun răspuns.
Când ieși in stradă descoperii ca era o după-amiază de sâmbătă mai caldă decât ziua precedentă, chair dacă soarele nu părea să-și fi făcută simțită prezența prea mult, suspecta Michael din cauza bălților încă înghețate pe marginile străziolor. Totuși acesta se îndreptă fără graba spre temnița lui. Sâmbăta obișnuiau sa aibă clienți la orice ora, în special la cele târzii, de aceea și obișnuiau să țină deschis și peste program, iar zilele acestea de sfârșit de săptămână contau mult când le venea salariul, cu toate acestea, Michael ar fi preferat ca atunci să nu fie nimeni la cârciumă. Totuși, când intra în bar, încăperea era mai aglomerată decât de obicei. Era cu adevărat un început promițător, își spuse acesta în timp ce se îndreptă spre bar, unde Samuel parcă îl aștepta deja. Bărbatul întinse mâna deja după sticla lui, care era aproape goală deși abia o cumpărase cu doua zile în urmă, însă Michael clătină din cap.
-Nu? întrebă Samuel cu adevărat surprins.
-Nu acum, rectifica Michael pentru a nu-i da vreo speranță falsă dragului său coleg de muncă. Vreau doar niște apă tonică, te rog.
Samuel îi turnă puțină într-un pahar și apoi i-l întinse, Michael îl urmări cu atenție și observă că ceva îl sâcâia pe bărbatul mai în vârstă. Așteptă liniștit ca acesta sa întrebe de la sine, nu îi plăceau oamenii repeziți.
-Ce ai făcut aseară? întreabă într-un final Samuel. Chair l-ai ajutat sa ia un taxi? îl privi chiorâș, suspicios.
Michael pufni peste apa sa tonică.
-Drept cine ma iei? se plânse el, când văzu ca Samuel nu-i oferă niciun răspuns, adaugă îmbufnat. Normal ca asta am făcut.
Barmanul expiră ușurat și începu apoi să-și facă de lucru cu niște pahare.
-Asta e bine, n-ai idee cât de important e copilul acela.
-Chair nu am, murmură Michael, ușor pus pe gânduri. Dar am vorbit serios, își reveni el pe data fixându-și atenția asupra lui Samuel. Chair îți rămân dator, de exemplu, în seara asta rămân eu sa închid, se oferi Michael cu un zâmbet.
Bărbatul îl privi sceptic.
-Ești sigur ca te descurci? tonul său era unul banuitor, care îl deranjă pe cel mai tânăr. Și nu pățim ca data trecută?
-A fost o dată! se apără el indignat.
Întâmplare la care se referea dragul lui Samuel se petrecuse vara anului trecut, pe când Michael era în toiul unui episod depresiv urât, domnul Burton aflase și dânsul de acest eveniment spectaculos și se hotărî ca cel mai bun mod prin care l-ar fi putut consola pe tânărul Michael era prin a-i oferii sfaturi de viață precum: "Las-o și tu mai ușor cu bautura, fiule." sau "Mai ieși și tu din febra asta pentru muzică, în țara asta, artiștii mor de foame, iar tu mori și așa deja destul de foame." și sa nu uitam de perla conversației: " Și poate nu ar mai mai trebui să-ți pomenești atâta prietenul ăla al tău mort, lasă-l sa se odihnească. ". Chair și acum, Michael era în continuare surprins cum de nu-l luase la bătaie pe Burton imediat ce cuvintele acelea spurcate îi ieșiseră pe gură. Se stăpânise cu o voință de fier până la finalul programului când i-a zis lui Samuel să-l lase pe el sa închidă. Barmanul chiar îi și mulțumi, neștiind de planurile lui Michael, iar odată ce întreaga cârciumă se goli, Michael închise ușa localului, răsuci cheia, zdravăn, de trei ori. Știa ca singurele copii pe care le aveau erau legate de una de cealaltă și pe acestea le avea el în mână atunci. Astfel, le despereche, pe una o azvârli cât de tare putut pe acoperișul unei case din apropiere, iar pe cealaltă o lăsă să cadă în gura de canal din fața barului. A doua zi, când Michael fu nevoit sa dea socoteala în fața șefului sau, ii mărturisi cum cineva îl luase la bătaie și mai apoi îi furase toate bunurile din buzunar, precum și cheile barului. Domnul Burton turbase atunci de furie, deoarece fură nevoiți sa schimbe toată ușa cârciumii.
Totuși nici măcar până în acea zi, nici Samuel nici șeful sau nu au aflat cu adevărat ce se întâmplase în seara aceea, iar Michael era în continuare foarte mândru de acea întâmplare.
-Nici măcar nu a fost vina mea atunci, stărui el în continuar, iar într-un final Samuel oftă și acceptă.
-Prea bine atunci, te las să închizi.
Știa ce viață amară îi făcea săracului barman, de aceea încerca uneori sa îi mai facă și bucurii. Iar el unul considera că făcea o treabă destul de bună, iar în ciuda exasperării constante pe care Samuel și-o întipărea pe fața lui urâcioasă, barmanul de fapt îl iubea.
-Hai acum, du-te și cântă, e deja șase și zece, îl grăbi Samuel.
Michael oftă și își termină dintr-o gură restul de apă tonică, și când fu gata sa se ridice de la bar și sa se îndrepte spre pianul său, Samuel îl cheamă înapoi.
-De fapt, stai. Era sa uit, zise el căutând ceva în spatele barului, scoase la iveală un plic alb și lung cu margini aurite, pe față scria numele său cu litere pompoase aurii. Asta a venit de dimineață pentru tine.
Barmanul îi întinse plicul. Michael îl lua si îl băgă rapid în buzunarul paltonului.
-Știi de la cine e? întreba Samuel vădit curios.
Michael șovăi o secundă.
-Am o bănuială, admise el fără să elaboreze tema, iar bărbatul înțelesese ca era un subiect despre care nu va afla prea multe, așa că îl lăsă în treaba lui.
Astfel, programul lor muzical, Michael fiind și mai aerian decât de obicei, cu toate acestea tot reușii sa facă o treabă decentă în primele doua ore. Apoi însă, în pauza mai lungă dintre al doilea și al treilea act, decise sa se uite în plicul pe care Samuel i-l dăduse. Îl luă cu grijă și se așeză la pian, inspectându-l cu atenție. Era făcut din hârtie din aceea scumpă cum găseai la tipografie, și uneori nici măcar acolo, marginile aurii străluceau pana și în lumina difuza dinăuntru, iar numele său scris într-o asemenea manieră îl neliniștea Michael într-un mod straniu. Ceara albă cu care fusese sigilat, era însemnată cu un model floral greu de urmărit și când îl deschise, Michael avu grijă să nu distrugă sigiliul. Înăuntru era un singur lucru, care îl lăsă cu un gust amar în gură. Era un bilet pentru Spărgătorul de Nuci, spectacol care avea sa aibă loc luni seară la operă.
Atunci speranța lui Michael ca l-ar fi putut vedea pe Colin din nou în acea seară se risipi, lăsând în urmă numai un sentiment neplăcute. Michael băgă plicul înapoi în haina sa și nu se mai atinse de el tot restul serii.
Spre bucuria lui, cârciuma începu sa se golească încet în jurul orei 11, iar jumătate de oră mai târziu rămăseseră în local numai 6 persoane printre care și el și Samuel. De aceea, Michael îi făcu semn bărbatului să plece de la bar, acesta totuși ezită câteva momente, timp în care îi aruncă încă o privire întrebătoare lui Michael. Acesta își dădu ochii peste cap și îi mai făcu o dată semn să se ducă.
Într-un final, Samuel îi salută în semn de noapte bună și se strecură pe ușă care dădea în spate, lăsându-l pe Michael singur cu restul de 4 clienți. Niciunul dintre ei nu părea prea însetat, așa că Michael nu se obosi, alegând mai degrabă sa se cufunde din nou între paginile cărții pe care și le aduse cu el. Era un roman scris de un autor francez despre care nu mai auzise pana atunci, era o lectură ușoară despre un fiu de conte care nu dorea sa pășească pe urmele părinților săi, așa că fuge de acasă.
Cu fiecare pagină pe care o citea cu atât mai tare se enerva, ba pe personajul principal, ba pe cele secundare. Cartea, în opinia lui era complet ilogică și o risipă totala de hârtie și de timp. Însă, încă mai erau doi oameni în bar, așa că își continuă lectura anevoioasă. Abia când trecuse de jumătatea cărții, localul se golii complet, iar Michael fu gata sa plece acasă. Strânse ultimele pahare rămase pe mese și partiturile pe care le împrăștiase peste claviatura pianului. Îndesă cartea în compartimentul scăunelului de la pian și fu gata sa plece.
Se îmbrăcă fără grabă cu paltonul său, singurul sunet care perturba liniștea fiind melodia pe care o fluiera domol, însă și aceasta fu întreruptă brusc când un parfum dulce îi gâdila nasul. Michel rămase locului pentru un moment îndelungat, apoi se enrvă pe propria persoană pentru modul prostesc în care se comporta, n-ar fi vrut sa admită la cine îl purtase gândul și nu o făcu. În schimb, își scoase din buzunar plicul cu biletul, confirmându-și suspiciunea, acesta mirosea a parfumul băiatului, nu-și dăduse seama de acest lucru când îl primise din cauza mirosurilor amestecate ale barului, însă acum o făcu odată ce ce totul dispăruse și rămăsese singur. De fapt, din câte își putea da el seama, până și paltonul sau începuse să miroasă ușor a parfumul lui Colin. Blestemă în surdină, în ciuda zâmbetului care îi încolți, involuntar, pe chip.
Încă o înjurătură, de data aceasta strident, îi ieși pe gură când încercă fără izbândă sa încuie ușa cârciumii, căci lapma stradala din fața intraii nu mai ardea, iar el continua sa nu nimerească gaura cheii. Reuși într-un final, după multe încercări eșuate, sa închidă ușa, iar apoi sa plece în sfârșit înapoi spre casă.
Tot drumul pe care îl avu de mers își îngropă nasul în paltonul său, își spunea ca a făcut-o numai din cauza vântului care îi mușca obrajii și cum nu mai avea fularul sau, fu nevoit să improvizeze. Însă, fie vorba între noi, vântul nu bătea atât de tare în acea seară și adevărul este ca era un parfum foarte plăcut.
