Trădarea destinului

Întâlnirea

Am fost destul de entuziasmată să îl întâlnesc în realitate. Fără să îmi dau seama, de fiecare dată, îmi alegeam de cine să îmi placă după o sclipire pe care o avea la caracter. Putea să fie amuzant sau bun la suflet sau, pur și simplu, să îmi spună intuiția că e ce trebuie. Aveam emoții în timp ce mă pregăteam că poate nu mă va plăcea el pe mine, fiindcă eu deja știam unde vroiam să ajung.
Pusă pe gânduri, am tresărit când a intrat tatăl meu pe ușă interesat de pregătirea mea intensă.
- Nu îți fă probleme. Nu mă duc departe, doar aici în parc.
Părea pasiv la răspunsul meu, ca și cum ar vrea să fie detașat, dar eu știam că îi pasă, sau poate doar îmi imaginam eu.
Am coborât scările în grabă. Inima îmi urcase până în gât, dar încercam să par calmă în fața nebuniei din interiorul meu. Mai aveam câteva minute până la ora stabilită și nu îmi doream să întârzii chiar la prima întrevedere, așa că am alergat. M-am strecurat printre blocuri pe o potecă neprietenoasă pentru ca să nu fiu nevoită să înconjor. Ajunsă în parc, primul lucru pe care l-am văzut a fost un par ciufulit, șaten și cârlionți care se afla cu spatele spre mine. Nu am fost nevoită să mă uit prin-mprejur pentru a mă convinge că el este. Am pășit tiptil spre el, iar singurul lucru care mi-a trecut prin minte a fost să îi pun mâinile la ochi. Am mai prins curaj, inima potolindu-se când am ajuns lângă el.
-Cine e?
Prin secundele de tăcere mă gândeam că am dat-o în bară cu această idee și m-am făcut de rușine părând nechibzuită. Spre surprinderea mea, care încă aveam mâinile pe ochii lui, am auzit un surâs.
- Bianca.
Mi-am îndepărtat mâinile și m-am dus să mă prezint cum se cuvine cu zâmbetul pe buze că nu am făcut o greșeală. Când s-a ridicat să mă îmbrățișeze, nu glumesc, trebuia să mă uit în sus, iar eu sunt destul de înaltă pentru o fată.
- Îmi pare bine.
L-am luat in brațe deoarece el aștepta cu brațele deschise.
- Și mie îmi pare bine. Sincer, nu îmi amintesc să îmi fi menționat cât de înalt ești.
A râs. În timp ce ne așezam am observat ce ochi albaștri avea, iar fața lui nu părea să aibă 16 ani. De asemenea, și vocea groasă îi dezaproba vârsta.
În timp ce vorbeam despre tâmpeniile pe care le-am făcut dea lungul vieții, ajungând până la momentul de aseară, felinarele se aprindeau de-a lungul cărării din parc. Îmi mărturisește că l-a salvat vorbitul cu mine de la grija pe care trebuia să o aibă asupra prietenilor lui beți. În timp ce vorbeam continuă:
- Vreau să fiu sincer cu tine. Îmi place timpul pe care îl petrecem împreună, doar că nu sunt o persoană pe care ai dori-o ca prieten. Mi s-a spus de multe ori că influențez în rău ce e în jurul meu.
Îl ascultam, nu mai râdeam, eram cât se poate de serioasă, dar vorbele lui treceau pe lângă urechile mele ca o adiere de vânt. Semănam acum cu tatăl meu, destul de indiferentă, chiar dacă nu îmi doream asta.
- E decizia ta dacă dorești să continuăm să fim prieteni, dar nu aș fi pentru...
Astfel începe să îmi povestească câte lucruri rele a pățit și cum toate s-au răsfrânt asupra comportamentului lui. Cum ar fi, consumul excesiv de alcool, tăiatul pe mâini, care s-a întâmplat vara trecuta, momentele când dispare fără niciun semn pentru a scăpa din societate pentru reculegere.
Dacă priveai de la distanță credeai că vroia să scape de mine, dar durerea pe care o are în tonalitatea vocii și golul din ochi mă ajută să îmi dau seama cât de mult a suferit. Nu doream să renunț. Știam că pot să îl ajut să îi trezesc bucurie în sufletul pe care el îl pretinde negru.
- Vreau să continuăm...îl iau de mână și mă uit fix în ochii lui. Asta este ceea ce îmi doresc.
Zâmbește, iar din modul cum a răsuflat pare că i-am luat o piatră de pe inimă.
Deja se înserase bine și a început să plouă. Ne ascundem sub o ciupercă imensă, pe post de balansoar, ajungând foarte apropiați. Mă așteptam să mă sărute. Eram uzi leoarcă, dar nu mai simțeam frigul. Inima mi-a înghețat de dorință. Așteptam...dar nu s-a întâmplat nimic din ce îmi imaginam. M-a întrebat dacă mă descurc să ajung acasă, iar confirmarea mea l-a făcut să mă îmbrățișeze și să își ia rămas bun.
Mă așteptam ca acela să fie ultimul moment în care îl voi vedea. Aveam presentimentul că nu îmi va mai scrie, iar în acea seară nu am mai primit niciun semn de la el.