Lumea Orbilor

Capitolul 2

   ,,Oricât de puternic ai fi, mereu va există cineva care îţi va seca ochii de lacrimi . Iar dacă nu există un el/ea va fi trecutul , amintiri sau simple obiecte ce-ţi vor demonstra cât de fragil eşti.".

   Ashes

   Mă târâsem entuziasmată până în baie, iubitul meu necunoscut. Mereu mi-am dorit să pictez pe o pânză mai mare, iar de curând găsisem locul potrivit. Îmi fusese insuflată acea boală de care nu doream sa scap niciodată. Arta! Mă măcina zile în şir şi nopţi, mă salva. Aş fi fost în stare să cer şi agravarea ei căci mă înnebunea, dar devenise atât de plăcut, atât de liniştitor.
   Buna dispoziţie sau mai bine spun entuziasmul a dispărut rapid, un scâncet părăsindu-mi gâtul uscat. Doamne!

   Privirea îmi căzuse pe mica cutiuţă de pastile din baie ,strategic aşezată pe singurul raft,  pentru a nu le uita să le iau. Mă întrebam de câte ar fi fost nevoie pentru ca gândurile să mi se oprească. Să dorm . Să adorm pe veci. Cât de minunat suna, iubit necunoscut . Să mă inec în acea rece, întunecată, parfumată mireasma ,în linişte . Fără vise , speranţe, inimi frânte. Fără răutate. Dar... ce m-a oprit oare în tot acel timp ? Ce m-ar opri acum ?
   Probabil pentru că ştiam , eu mereu am fost lângă Augustus şi chiar atunci când el murise . Dar lângă mine ? Nimeni . Probabil aş fi stat mult timp întinsă pe jos , până ar fi venit administratorul să deschidă uşa pentru a-mi cere banii pentru întreţinere. În cimitir aş rămâne singură , la înmormântare tot , mereu. Pentru vecie! Ce pedeapsa cruntă! Nu înţeleg cum am putut rezista. Doar eu ştiam că era o simplă mască , bine creată , purtată cu grijă, ce, mă temeam că într-o zi va crăpa . În ziua în care eu voi ceda şi eu voi termina cu totul.

   Îmi rotisem ochii amuzată, privindu-mă în oglinda micuţa ce atârnă, înclinată de un mic cui ruginit. Nici nu îndrăzneam să o mişc de teamă să nu se spargă definitiv. Îmi trăsesem mâneca bluzei aspre din bumbac rărit, mişcând cioburile, încercând să le curăţ. Făcusem un pas îndărăt, ignorând gresia de un galben pal murdar care-mi îngheţa talpile, privindu-mă. Acelaşi chip oval , pe care îl uram, ochii mari ce ascundeau atât de prost suferinţa şi cearcănele adânci ce formau o semilună întunecată ce nu mai dispăreau. Singurul detaliu ce se schimbase de când eram mică erau obrajii ce nu mai aveau aceiaşi rotunjime copilărească . Nu eram frumoasă şi cred că singurul lucru care m-a ajutat a fost atitudinea. Mereu am avut probleme cu greutatea, deşi Serra ce putea fi uşor numită un model , îmi spunea că ,,-Ai forme,, ştiam că doar e drăguţă . Forme ...ha. Fundul mare ieşea uşor în evidenţă atrăgând replici pe care nu le doream, ştiind mereu că, ce e mare nu e neapărat şi bun . Am avut noroc că am moştenit înălţimea mamei , una dintre puţinele trăsături luate de la aceasta, compensând într-un fel celelalte defecte.

   Încercasem să scap de cele câteva kilograme în plus şi chiar reuşisem , punându-le înapoi şi câteva în plus de la plecarea lui. Se pare că stresul şi suferinţa pe mine nu m-au ajutat, ba mi-au provocat doar mai mult disconfort .

   Măcar după atâtea probleme nu am dat într-un viciu nesănătos - ci am renunţat- singura mea eliberare fiind desenul. Aruncasem automat privirea spre caietul de pe birou, mârâind enervată, lovind tocul uşii . Imaginea lui era pe prima foaie şi mă temeam să privesc mai mult. Deschisesem sertarul de la baie şi începusem să îmi colorez faţă, având grijă să îmi acopăr defectele. Mă privisem ultima dată în oglindă declarându-mă... mulţumită. Am acoperit cu negru cearcănele ,făcând cercuri în jurul ochilor , pictând nasul şi capetele buzelor încât să acopăr cicatricile adânci ce ar înspăimântă pe oricine. Chiar şi pe mine, având apoi curajul să îmi strâng părul într-un coc căci nu se mai vedea nimic datorită machiajului.
Îmi închisesem ochii, păşind cu grijă, sprijinindu-mă de pereţi, imaginându-mi că intrasem în camera lui Gus, că ajunsesem în singurul loc pe care îl puteam numi acasa. Păşeam pe holul lung si luminos, oprindu-mă în faţa uşii masive, pe care intrasem fără să mai bat. Iar el...el era acolo, ridicându-se din patul mare şi plin de cărţi când mă observase, întrebându-mă ce s-a întâmplat. Iar eu, fără să mă mai gândească îl îmbrăţişam.
Îmi deschisesem ochii năucită, privind in jur căci totul dispăruse.
   —Gus e plecat cu prietenii lui, îmi spusesem lipindu-mi pe faţă un zâmbet idiot. Se va întoarce.
   Se va întoarce.