Lumea Orbilor

Capitolul 5

    ,,Dintre toate comorile pe care părinţii le pot lăsa copiilor, nu e nici unul mai de preţ decât un frate; e un prieten dat de natură, un  prieten căruia nimeni altul nu-i poate ţine locul şi pe care o dată pierdut nimeni nu-l poate înlocui. - Plutarh"
   Singurătate

Mă uitam încurcată în jur, privind oamenii care aleargau în direcţia opusă, ţipând. Şi toţi mă ignorau cu desăvârşire! Unde era premiul meu? Eu trebuia să fiu în centrul atenţiei,  era ziua mea, eu...
Când îmi întorsesem capul, pământul se cutremurase, simţind gheară de la începutul acelei zile cum îmi strângea dureros de puternic stomacul, scâncind îndurerată. Doamne!
Ştiind că acolo poate fi doar el, alergasem, îndepărtând oamenii ce s-au strâns în jurul lui. Îmi închisesem ochii, în speranţa că totul era un vis, un coşmar. Dar nu! Era realitatea, o realitate la care nu avusem niciodată curajul să mă gândesc, pe care nu o consideram o variantă deşi fusesem conştientă că se poate întâmpla oricui. O clipă de neatenţie şi totul ia sfârşit.
Întins pe asfalt, într-o baltă de sânge era Augustus. Ochii îi erau aproape închişi şi nu sesizăm nici măcar o urmă de viaţă de la el ceea ce mă panica mai tare. Fusesem împinsă, un spectator întorcându-l cu grijă pe spate, atingându-i gâtul, plasându-şi apoi grăbit braţele pe pieptul lui.
—N-are puls!
Apăsa atât de rapid şi de  puternic, unindu-şi buzele de ale lui, aplicându-i primul ajutor şi parcă îmi era teamă să nu îl rănească mai tare.
Haide! Haide !
—Te rog, spuse bărbatul, încercând să îl trazească
Dar pielea lui devenise vişinie, ridicându-mi privirea spre frumosul lui par brunet, în acel moment murdar de sânge.
—Gus!strigasem, prinzându-i mâna, de abia atunci conştientizând ce s-a întâmplat. Gus! Gus, Gus, te rog!
Îl mişcam, prizându-i chipul în palme, privindu-i ochii lipsiţi de viaţă. Gus !ţipasem din nou, încremenind când văzusem rana din tâmplă şi nenumatele zgârieturi atât de adânci ce îi brăzdau faţa palidă.
Corpul meu îi preluase imediat temperatura, continuând să îl mişc, de parcă astfel l-aş fi putut trezi, neştiind ce trebuia să mai fac. Palmele îmi ajunseseră şi ele pline de sânge, observând o altă persoană legându-i de craniu o eşarfă, încercând să-i oprească hemoragia masivă.
Fusesem prinsă de braţ şi împinsă de lângă el, tipându-mi-se în faţă:
—Vina ta. Este doar vina ta !
Îl priveam uimită pe Malic cum îmi întoarse spatele îngenunchind lângă trupul din care se scurgea viaţa, privind în jur disperat. Genunchii îmi cedaseră, trântindu-mă la pământ, strângându-mi părul în pumni, neştiind ce să fac. Încă speram ca totul să fie un nenorocit de coşmar, să mă trezesc, ca el să se ridice de acolo, de jos, să spună că totul a fost o  glumă stupidă. Orice!
Nu-l putem pierde!
Mă legănam plângând, vina dar şi autoadmonestarea mă cuprinseseră, strângându-mi pleoapele îngreunate de lacrimi sărate. Gâtul îmi era uscat şi oricât îmi doram să tip, nu puteam.
Sunetul produs de ambulanţe îmi îngheţaseră venele privindu-mi mâinile pline de sângele fratelui meu, care nu dispărea indiferent de cât de mult îmi treceam mâinile peste blugi. Rămăsese acolo, întipărit în memoria mea, pe vecie.
Inima îmi bătea într-un ritm nebunesc, de parcă dorea să evadeze din cuşca costelor, zbătându-mă neputincioasă după o gură de aer.
—Nu a fost un accident .
—A fost vine ei ....spuneau mai multe voci şi rămăsesem îngrozită când îmi dasem seama că arătau spre mine.
Oamenii ţipau, se îmbulzeau sau plângeau dar eu... nu-i mai auzeam. Nu-i vedeam, nu-i înţelegeam. Gus a... a murit? Nu se putea întâmpla asta. Nu mă putea părăsi!
Încercasem să mă ridic, prăbuşindu-mă din nou, zărindu-l printre siluetele care-l înconjurau, spunându-i că totul va fi bine. Iar eu? Nimic! Nici atunci nu-i fusesem alături, când avea cea mai mare nevoie de mine, în ultimele lui momente, ştiind, încă din acea clipă că nu mi-o voi ierta niciodată.
Totul era blurat iar ce îmi apărea pe retină erau nişte umbre întunecate, ce dispăruseră o dată ce cedasem, încercând să ajung din nou la Augustus.