Regatul Vulpii Negre

Începuturi

Kataros strălucea sub plapuma zăpezii și răsuna de țipete vesele de copilași ce zburdau pe străzile lăturalnice din jurul palatului. În spatele palatului, unde se afla piața, femeile se adunară în jurul unei tarabe nou venite unde negustorul vindea pietre prețioase, blănuri, rochii și bijuterii.

- De unde veniți, unchiule?

- Din Astéri, domniță.

- Așa bijuterii frumoase sunt acolo?

Negustorul râse pe sub mustața-i ce îi ajungea la nivelul gâtului apoi răspunse:

- În Astéri, dragă domniță, până și soarele este invidios pe strălucirea care o au bijuteriile noastre. Se făuresc cu grijă din aur pur în care este pusă dragostea muncitorilor și bucuria femielor ce le poartă.

Femeia chicoti luând un inel și potrivindu-l pe degetul inelar al mâinii stângi, iar negustorul rămăsese blocat pentru un moment, fixând-o cu privirea.

- Pe timpul zilei sunt maro și bătrân, dar noaptea sunt alb și tânăr. Am ochii sticloși. Am nouă fețe, dar nu am niciun cap. Cânt pe cer, dar nu am voce. Nu sunt nicăieri și totuși sunt peste tot. Ce sunt eu?

- Dumnezeule, un prosektikós4!

- Răspunde-i la ghicitoare, Maleja, îți va spune ce te așteapă în viitorul apropiat, strigă însoțitoarea tinerei doamne.

- Nu știu, se agită disperată Maleja, voind să știe totuși ce o așteaptă.

- Luna, domnule! Grăi o voce de copil din mulțimea ce se adună la taraba negustorului, iar acesta le făcu semn să se dea la o parte pentru a vedea cine este purtătorul glasului.

Din mijlocul oamenilor un băiețel cu părul asemeni nisipului și cu ochii mari negricioși păși spre tarabă temător. Negustorul încremeni, fața schimonosindu-i-se ca și cum a avea dureri zdravene, apoi ridică degetul arătător asupra băiatului.

- Tu! Tu ești întunericul! Strigă, mâna începând să îi tremure, iar copilul fugi plângând.

Lumea se uita la el cu ochii mari și îngroziți, iar din gura lor ieșeau o mulțime de întrebări și blestemături.

- E copilul regelui, nu? Își întrebă Maleja însoțitoarea fără să schițeze teama ce o cuprinse și pe ea încet atunci când copilul trecuse prin fața ei.

Însoțitoarea încuviință fără să aibă curajul să vorbească, deoarece tremură atât de tare încât bănuții ce îi ținea într-o traistă zornăiau și ei.

Băiețelul se împiedicase de un pietroi când coti pe o străduță îngustă, gândindu-se că astfel o să își piardă urma. Ochii-i erau plini de lacrimi și își înghiții suspinele când își văzuse rana sângerând de la genunchiul drept. Nu înțelesese de ce, într-o secundă, toți oamenii care până atunci îl adorau, acum îl privesc ca și cum ar vrea să scape ținutul de un asemenea monstru.

Inimimioara-i de copil bătea ca și cum voia să își ia tălpășița din pieptul lui și cu greu reuși să își regleze respirația. Voia ca tatăl lui să fie acolo și să îl strângă în brațe, ca mama lui să îi sărute rana și să îi spună că totul va fi bine, însă nimeni nu putea să îi audă gândurile și suspinele.

Rămăsese ascuns pe străduța îngustă sub o salcie ce părea că își întinde crengile pentru a-l proteja, ceea ce îl făcuse să se liniștească. Se gândi că tatăl lui o să îi simtă lipsa imediat și va porni în căutarea lui, asta îl făcu să uite de durerea fizică și sufletească.

Trecuseră minute întregi în care niciun pas de om nu cugetase să calce pe cărare ceea ce îl speria pe micuț căci doica sa îi spusese o grămadă de povești cu monștrii și cu locuri unde aceștia dăinuiesc. Nu își amintea dacă unul din locurile interzise putea fi și acesta, însă pentru o secundă se gândi că poate monștrii despre care îi vorbea Anna pot fi mai înțelegători cu el decât mulțimea din piață.