Priya | Finalizată |

Capitolul 16

Nu mai sunt conștientă de timpul ce trece pe lângă mine. Tot ce știu este că lacrimile îmi alunecă pe obraji, iar palma ce nu am primit-o parcă tot o resimt, în suflet având un strop de teamă. Brațele ce continuă să mă înconjoare, parfumul masculin ce-mi îneacă simțurile și căldura corpului lui Lorenzo sunt singura constantă printre sentimentele ce variază. Nu mi-a dat drumul deloc, a continuat să mă țină la pieptul său și s-a așezat pe pat, făcându-se comod fără să scoată niciun cuvânt.

M-aș fi așteptat să mă zguduie ca să-mi revin și să mă întrebe iar și iar ce s-a întâmplat și de ce eu și Rosalind ne aflam în aceea ipostază. Dar asta nu s-a întâmplat, ea a fost scoasă de aici de cineva și eu am rămas cu Lorenzo în liniște, acompaniați doar de suspinele mele ce se răresc de la o secundă la alta.

— Vrei să-mi povestești de ce v-ați luat la bătaie? liniștea este spartă de îndată ce lacrimile mele se opresc din a mai curge și sunt în sfârșit liniștită, calmă și stau nemișcată la pieptul său, amândoi în patul meu.

Poziția în care ne aflăm mi-ar fi făcut fluturași să se agite în stomac, mi-ar fi făcut inima să bată atât de alert încât să fiu aproape de un infarct și m-ar fi făcut să-mi doresc să-mi ridic capul și să-mi lipesc buzele de ale sale. Asta ar fi fost posibil dacă adevărurile ce-mi rănesc inima neîncetat n-ar fi ieșit la iveală. Însă acum, deși inima îmi bate tare pentru el, nu-mi permit să mă gândesc la sentimentele ce le am pentru că el nu e acel Enzo pe care-l iubeam și încă îl iubesc.

— Am făcut-o din cauza ta...

— Din cauza mea? întreabă imediat și nu-mi dă ocazia să continui ce aveam de spus. Ce legătură am eu cu asta?

— Da, tu ești motivul pentru care am ajuns să ne luăm la bătaie. Nu știu dacă știai sau măcar să fi bănuit, însă Rosalind este îndrăgostită până peste cap de tine. Iar asta a făcut-o să mă urască, să nu mă suporte și să încerce să mă convingă să vă fac pe tine și tata să renunțați la ideea nunți dintre noi. Și cum a realizat în săptămânile ce au trecut că asta nu e posibil, în această seară a încercat să mă convingă să fug, urmând ca ea să mă ajute.

Îmi țin ochii închiși și rostesc cu glas întretăiat toate cele. Știu că mint, dar odată cu ce s-a întâmplat pot să-mi duc la bun sfârșit răzbunarea vis-a-vis de Barbie și mult mai devreme.

— Însă, chiar dacă nu mă încântă nunta, să fug ne-ar fi pus pe toți în pericol. Și nu puteam face asta, îmi închei relatarea prin aceste ultime cuvinte.

Nu știu dacă el mă va crede sau dacă va încerca să o chestioneze pe verișoara mea, dar voi vedea pe parcurs ce va fi. Tot ce știu e că eu n-am fost prinsă făcând ceva rău, din contră ei m-au văzut ca victimă în toată această situație și n-am cum să ies în pierdere.

— Trebuia să vi la mine de îndată ce ea te-a abordat cu această idee. Doar ți-am spus că voi fi aici când vei avea nevoie de mine...

— Da! Ai spus asta... însă nu mi-ai spus-o din suflet, nu mi-ai spus-o din suflet sau având vreun sentiment pentru mine, vorbesc aproape în șoaptă.

Cuvintele sale mă surprind puțin și nu știu exact cum ar trebui să reacționez și cum să întorc acest momente și ceea ce discutăm în avantajul meu.

— Mi-e greu să țin pasul cu schimbările ce se produc atât de repede. Într-o zi realizezi că ești îndrăgostit și sentimentele îți sunt împărtășite ca ziua următoare nimic să nu mai fie la fel. Și nu știu... se poate să te dezîndrăgostești de pe-o zi pe alta? Aș zice că nu. Dacă asta ar fi posibil atunci poate că în cele două săptămâni în care te-am evitat te-aș fi putut smulge din suflet și aș fi putut fi pur și simplu indiferentă în fața a tot ce se întâmplă. Întrebarea ce ar trebui să mi-o pun este dacă tu chiar ai avut vreun sentiment față de mine...