Priya | Finalizată |

Capitolul 22

Știți cum se spune că „Socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg”? Ei bine, așa a fost în cazul meu și al scurtei vizite în New York. Am plecat cu un scop și cu sentimente deloc frumoase, fiind „înconjurată” de întuneric, iar acum la întoarcere parcă s-a schimbat totul la o sută optzeci de grade. Durerea și neputința, tristețea și împotrivirea ce le simțeam încă sunt prezente în sufletul meu, dar sunt completate de speranță, de un mic strop de fericire și gânduri îndreptate spre Annelisse. Dorința de a lupta pentru ea mai întâi de toate este mai puternică acum și în minte îmi amintesc cuvintele Elysiei și concluzia la care am ajuns pornind de la ele.

În viață ne lovim de situații ce par rupte din iad, de care ne temem și pe care am vrea să le putem evita, deși știm că nu se poate. Iar în astfel de momente, nu putem face altceva decât să dăm tot ce putem pentru a fi bine, în rest să lăsăm soarta și destinul să ne treacă prin ceea ce ne-a fost pregătit.

Niciodată nu ni se dă mai mult decât putem duce… iar dacă mie mi-a fost „dat”, ca să nu zic „forțat”, să-mi petrec restul vieții ca fiind soția lui Lorenzo Lombardi, înseamnă că cineva acolo sus știe că pot rezista și că pot transforma acest întuneric în ceva frumos.

Asta am de gând să fac… voi face din ceea ce am ceva mai ușor de suportat, voi da tot ce pot pentru a-i oferi micuței, care mă vede ca pe mama ei, un viitor frumos, o copilărie, adolescență și mai apoi maturitate diferite față de ceea ce am avut eu.

Poate că voi părea slabă, dar ce altceva aș putea face? Să fug? M-ar găsi sau dacă aș avea atât noroc încât să nu o facă, atunci m-ar găsi inamicii lor. Să mă opun nunții? Dacă aș face asta, l-ar înfuria mai tare pe diablo și l-aș determina să lase răutatea din el în exterior. M-ar târî forțat și m-ar ține mâna încât să semnez. Așa știe el, să răspundă la împotrivire cu și mai multă împotrivire.

Deci da… de acum înainte voi fi acolo pentru Anne și voi încerca să nu mă înec în nefericire, îl voi evita pe cât posibil să îl evit pe tatăl său și dacă nu o pot face, îl voi ignora, nu-l voi mai provoca voit sau pe față.

— Unde crezi că vom fi peste zece ani? Cum va fi viața noastră? Vom mai fi prietene? mă trezesc cu o întrebare neașteptată și totuși normală pentru prietena mea nebunatică.

— Dacă m-ai fi întrebat acum o lună și ceva aș fi putut găsi un răspuns. Astăzi, în schimb nu știu ce să zic. Numai timpul și destinul fiecăruia are răspunsul la aceste întrebări. Bine, cu excepția ultimei la care aș zice că da… cred că mai pot rezista încă zece ani cu tine ca prietenă a mea, râd și îmi las capul pe umărul ei, privind pe geamul avionului la cerul atât de senin din această zi.

— Problema se pune dacă voi rezista eu cu tine… uneori ești tare plictisitoare și nu vrei să te distrezi alături de mine. Dar cred că acum că a apărut viitoarea ta fiică și o am de partea mea, va fi altceva și te vom corupe împreună.

— Nu cred că ar trebui să o implici în ideile tale năstrușnice, tatăl ei nu va fi deloc mulțumit cu asta. Știi doar că nu te place.

— Știu… de asta sunt și mai pornită să o am pe Anne parteneră în crime, la figurat vorbind. Depinde de tine să-l împaci și să-l calmezi când își va ieși din fire. Așa fac soțiile, râde singură și când o privesc, are capul lăsat pe spate și ochii închiși… cred că își imaginează deja ce va face și ce ar trebui să fac eu ca să-l liniștesc pe diablo.

— Poate voi face și eu un complot cu micuța, îți vom găsi și ție un viitor soț ca să nu mai ai timp de prostii.

— Ha-ha… ce glumă bună. Doar nu crezi că voi accepta orice bărbat. Viitorul meu soț trebuie să fie de acord și să aibă un caracter asemănător mie, altfel nu ne putem înțelege.