M-am ridicat de pe banca, Alex s-a ridicat deodata cu mine. Il priveam pe Razvan fix in ochi, cu toate ca nu asta era ceea ce trebuia sa fac. Am incercat sa imi gasesc cuvintele si sa spun ceva:
-Razvan, nu e ceea ce pare.
Razvan ma privea in ochi cu dispret. Si-a lasat privirea in jos si a zambit ironic. Era suparat, mai suparat ca oricand, iar eu am pierdut totul. Am pierdut totul pentru Alex, de care vreau sa scap cat mai repede posibil. Am fost complet orbita in tot acest timp de incercarile lui de a parea perfect, dar defapt cel ce ma iubea si isi dorea sa fiu alaturi de el era Razvan, iar eu l-am evitat in tot acest timp. Este prea tarziu sa ma duc sa il strang in brate si sa ii spun cat de mult il iubesc? Este tarziu sa ii spun ca m-am indragostit de el? Nu i-am marturisit asta pana acum, dar alaturi de el am invatat sa iubesc. Incerc sa merg mai aproape de el, dar el isi pune mainile pe abdomenul meu si ma impinge usor. Imi era dor de atingerea lui. M-as apropia din nou ca sa ii simt mainile puternice.
-Lasa-ma.
A plecat. Silueta i se pierdea in bezna care a acoperit parcul. Trebuia sa fug? Sa il strig? Sa ii spun cat de mult il iubesc? Nu mai aveam putere sa fac nimic din astea, asa ca am inceput sa plang. Alex m-a luat in brate, dar l-am impins. Nu mai suportam atingerea lui, nu mai suportam persoana care am devenit.
-Alex, noi doi am fost o greseala. Imi pare rau, dar nu mai vreau sa ramanem nici macar prieteni. Nu mai pot.
Alex ma priveste nedumerit.
-L-ai ales pe el?
Cuvintele astea au inceput sa mi se repete in gand. Cum m-a putut intreba asa ceva? M-am indepartat de el si am ridicat tonul:
-Alex, mereu a fost el, mereu o sa fie el. Nu e nevoie sa fac nicio alegere. L-am ales pe el de la inceput, tu ai fost o greseala, greseala mea.
Imi pierd controlul, asa ca prefer sa plec. Plec nervoasa, mergand indraznet. Odata ce dispar in intuneric, oftez si imi las lacrimile sa imi curga pe obraz.
Ajung acasa si ignor tot ce ma inconjoara. Ma asez pe pat si incep sa plang. Lacrimile imi ard obrajii si imi inunda fiecare particica a fetei. Inima ma doare mai tare ca niciodata. Iau telefonul in mana si il sun:
-Razvan, te iubesc!
Ii aud respiratia, dar evita sa imi raspunda. Rade alaturi de prietenii ce il inconjoara si raspunde amuzat:
-Nu ma intereseaza! Vrei sa spun pe litere? N-U M-A I-N-T..
-Esti beat! Razvan, unde esti?
-Da care e treaba ta domnisoara? Sunt unde vreau, fac ce vreau
Se balbaia, iar cuvintele lui se incurcau intre ele. Pentru prima data e beat, iar mie nu imi vine sa cred ca din cauza mea se distruge.
-Razvan, te rog nu mai bea. Haide sa ne vedem maine si sa vorbim. Te rog frumos.
-Da, ne vedem, sau nu.
Radea fara sa se opreasca. Am inchis telefonul si am inceput sa plang mai tare. Nu stiu cum o sa treaca noaptea asta, dar o sa fie lunga.
E ora 6 dimineata, ochii inca imi sunt uzi si nu vor sa se inchida nicicum. Reaprind telefonul cu speranta ca un mesaj ma asteapta acolo, dar noptile acelea le-am pierdut, doar din vina mea. Simt un fior care imi strabate intregul corp, trag patura mai aproape de gat si brusc ochii mi se inchid.
-Scumpo, trezeste-te, e tarziu!
De ce mama trebuia sa fie atat de stricta cand vine vorba de somn? De ce trebuia sa vina la mine exact in acest moment? Refuz sa imi deschid ochii, doar ma intorc cu spatele ca sa o fac sa se simta in plus. Inca puteam simti ca ma priveste si brusc tresar. Ma ridic agitata in pat ignorand-o pe mama. Iau telefonul in mana, dar in zadar. Niciun mesaj, niciun apel, niciun Razvan. Las privirea in podea si oftez discret astfel incat mama sa nu banuiasca ca am probleme in paradis.
-Mam, am niste treaba azi, ignorati-ma..
Ii arat usa pentru a-si da seama ca nu o mai vreau langa mine, iar ea, dezamagita paraseste incaperea. Sunt prea distrusa ca sa am pofta de alte lucruri, inafara de o intalnire cu Razvan. Il sun. Incerc de trei ori, dar renunt. Nu primesc niciun semn inapoi, doar un sunet asurzitor care ma anunta ca e ocupat. De ce si Alex mi-a intors spatele? De ce ma simt atat de singura? Continui sa ma uit prin agenda si zaresc numarul de telefonul al unui bun prieten. Imi e teama sa mai am incredere in prieteni, imi e teama sa mai am un cel mai bun prieten, imi e teama sa ma mai incred in persoane, dar ma risc. Il sun pe Calin, el sigur ma poate ajuta. Nu il cunosc de foarte mult timp, dar sa fiu sincera baiatul imi inspira multa incredere, chiar daca uneori am impresia ca se uita la mine ca la ceva mai mult decat o simpla prietena. Ceva sigur este ca pe el nu il voi putea vedea niciodata altceva decat un foarte bun prieten, un mic frate. In relatia mea de prietenie cu Calin, se pastreaza distanta necesara, dar din pacate Alex nu mi-a acordat acest spatiu. Gandurile ma cutremura din nou, si apar si cateva lacrimi, asa ca ma grabesc sa vorbesc la telefon si sa uit:
-Ceau Calin, am nevoie de ajutorul tau.
Imi raspunde cu un aer amuzat ca de obicei:
-Ce ai facut iar?
Nu imi ardea deloc de glumele lui si nu ii suportam simtul umorului bine dezvoltat de data asta:
-Am nevoie sa afli unde e Razvan in jurul orei cinci, si sa iti programezi o intalnire cu el, la care o sa merg eu, nu cere alte detalii.
Rade. Nu inteleg de ce, dar inca astept un raspuns:
-Asa sa fie! Iti faci timp sa imi explici ce s-a intamplat altadata.
Usurata, ii raspund:
-Imi fac timp sa iti multumesc altadata, vorbim, ceau!
Nu spune nimic. Doar inchide. Astept telefonul lui. Numar fiecare secunda, pana incep chiar sa descopar ca ceasul pare sa imi cante ceva la fiecare secunda care trece. Ma simt hipnotizata, dar suna telefonul si rupe hipnoza:
-Ora 5, in parc. Am facut rost de intalnire!
Simteam nevoia sa ii trimit flori prin telefon lui Calin, dar sper ca se multumea cu un simplu "mersi", pentru ca asa cum spuneam, pastram distanta:
-Mersi Calin, raman datoare!
Fara sa imi dau seama, inchid telefonul si deschid cu rapiditate dulapul. Astazi, trebuie sa arat perfect.
Dupa ore in sir in care oglinda s-a holbat la mine si eu la ea, ma simt pregatita, dar nu sunt. Ma pun in fata oglinzii si imi repet discursul:
"Razvan, totul a fost o greseala. Eu si Alex am gresit, dar Alex a vrut sa il sarut si imi pare rau, nu am vrut sa fie asa, eu..te iubesc"
Suna prea fortat. Trebuie sa mai lucrez la asta, dar cred ca o sa inventez ceva mai potrivit pe moment. Mi-as dori sa ii pot spune tot ce simt, dar imi e greu sa imi calc complet pe orgoliu. De ce e a trebuit sa fac totul mai complicat? De ce l-am cunoscut pe Alex?
Imi sprijin capul pentru cateva secunde in mainile reci, apoi sunt gata de plecare. Merg usor spre parc. Sunt sigura ca nu e acolo, însa ii pot zari spatele rigid conturat bine de tricoul lui visiniu.
Timida, pasesc pe pietrele din parc, iar el se ridica. Ma grabesc pentru a-l opri:
-Ramai te rog..
Se uita in ochii mei, pierdut si indragostit ca intotdeauna, dar apoi isi indreapta privirea spre pamant. Continui sa il privesc insistent asteptand sa se aseze. Il imping usor atingandu-i pieptul. Ma cuprinde un fior, mi-a fost dor sa il simt aproape.
Ne privim fara sa clipim si inca nu ne gasim cuvintele:
-Razvan, imi pare rau, nu stiu ce a fost in capul meu. Nu stiu daca o sa ma poti ierta, dar incerc..
Se uita fix la mine si rade ironic:
-Ce usor o spui. Chiar cu cel mai bun prieten al meu? Nu esti deloc ceea ce pari.
Cuvintele lui imi strapungeau inima ca cea mai ascutita sabie. Am ramas fara cuvinte.
A trecut o ora. O ora in care ne-am spus tot ce simtim. Ma iubeste, il iubesc, dar i-am gresit enorm. Nu cred ca o sa mai fie vreodata la fel. Acum astept ultimul lui raspuns. O sa mai continuie ce am inceput acum cateva luni? Sau el o sa se opreasca aici? O sa renunte, si o sa ma lase pur si simplu singura pe aceasta banca pe care candva eram doar noi doi? De ce tace ? De ce ma priveste fara sa spuna nimic? Nu mai am glas sa ii explic mai mult, m-am deschis mai mult ca niciodata in fata lui, la fel si el. Sufera si vad cum il doare. Vad in ochii lui dezamagire si teama, dar o iubire, o iubire puternica care ii face ochii sa luceasca si sa arda de culoare. Nu face nicio miscare. Ma innebuneste tacerea lui. O sa ma vrea in continuare langa el, sau nu ?
