ZEDEKIAH

Prolog

- atunci - 

Unghiile ei îmi străpung pielea.

Le simt coborând pe spate, încet, agonizant de încet, adâncind durerea. Buzele mele îi sărută gâtul cu dorință, mimând atât de bine pasiunea, încât sunt convins că, pentru ea, în clipa asta, sunt una și aceeași. Dar nu poate fi vorba despre pasiune și, în orice caz, nu poate fi vorba despre sentimente între noi.

În seara asta, drumurile noastre se despart. Fără resentimente. Nu ne aparținem unul altuia. Eu nu aparțin nimănui.

Singurul lucru pe care ne permitem să îl deținem e clipa prezentă, până ne alunecă și ea printre degete, lăsându-ne cu mâinile întinse după o alta care să ne facă să simțim că trăim.

Geme încet atunci când degetele mele îi alunecă de pe talie spre șolduri și ceva mai tare atunci când îi sărut lobul urechii.

Parfumul pe care îl poartă mă înnebunește, mă face să vreau să o ating, să o simt, să o sărut, să o am numai și numai pentru mine. Dar e vorba despre dorință, despre dorință și nimic mai mult. Nu am trecut niciodată de pragul acesta, spre necunoscut, spre nesiguranța arzătoare care ți se strecoară pe sub piele atunci când mergi un pas prea departe și începi să te dezbraci în fața celuilalt.

Sau am trecut?

- Zed, îmi șoptește la ureche, de parcă numele meu ar fi o oază de liniște, iar ea, pierdută într-un ocean în plină furtună.

- Sunt chiar aici, îi răspund, coborând de-a lungul gâtului, către umăr.

O mint, pentru că sunt atât de departe. Mi-ar plăcea să mă pot detașa, să îmi pun gândurile pe pauză și să mă bucur de moment, mi-ar plăcea să mă abandonez în brațele ei cu toată încrederea, să îmi permit să pierd, chiar și pentru o secundă, controlul.

Dar nu pot. Nu pot. Așa că o mint. Toate astea sunt o minciună. Oricât de real ar părea pentru ea, pentru mine e doar o minciună nenorocită pe care încerc din răsputeri să o cred.

Închid ochii.

- Zed, repetă încet, scâncind cu o urmă de durere în glas, lăsând șoapta să i se stingă apoi într-un geamăt.

Nu sunt cine crezi tu că sunt, aș vrea să îi spun. Nu sunt cum crezi tu că sunt. Dar nu mai contează, așa-i? E prea târziu să mai conteze acum.

Simt cum picături fierbinți de sudoare mi se preling pe spate. Urmele lăsate de ea ustură, ca o arsură proaspătă.

Respir greu, aerul e sufocant și fierbinte. Ea se mișcă necontrolat sub mine, ca și cum ar vrea să scape, dar, în același timp, singurul lucru pe care și-l dorește e să mai stea.

Își înfige unghiile din nou în carnea mea. Îmi place cum doare.

Merit să doară.

Durerea e singurul sentiment cinstit pe care l-am trăit vreodată. E singurul care nu m-a dezamăgit, singurul care nu mi-a făcut promisiuni pentru ca mai apoi să mă abandoneze.

Durerea mă trezește la realitate.

Își strânge coapsele în jurul meu și mă țintuiește în loc cu privirea. De ce nu mi-am dat seama până acum cât e de frumoasă? De ce am ales să îmi spun că nu contează?

Luminile roșii de afară pâlpâie. Pielea ei strălucește intens și mă gândesc la toate nopțile în care am plecat de lângă ea, deși mă implora să rămân, apoi strălucirea dispare și reapare neîntârziat câteva clipe mai târziu, odată ce luminile se reaprind.